Părintele Teofil Părăian s-a născut la data de 3 martie 1929, în localitatea Topârcea, la aproape 25 de kilometri de Sibiu, din părinţii Ioan şi Elisabeta, agricultori credincioşi, fiind primul din patru fraţi şi purtând numele de Ioan. Din copilăria sa a păstrat amintiri şi nostalgii, mărturisind faptul că a intrat în viaţa conştientă fără vedere. Însă, deşi nu a putut vedea cu ochii trupului, părintele Teofil a văzut cu ochii sufletului în viaţa şi în inima ucenicilor săi, discernând faptele acestora şi dăruind fiecăruia bucurie din bucuria sa, prin sfat bun şi mângâietor, aducător de pace lăuntrică, linişte şi odihnă sufletească. Mitropolitul Nicolae Colan l-a caracterizat deplin, spunând că a fost un „om fără lumină, dar luminat“.
Părinţii săi au ţinut nespus ca pruncul lor să studieze, gândindu-se că aceasta îl va ajuta în viaţa sa încercată, şi de aceea, în anul 1935, i-au îndreptat paşii spre Cluj, iar din anul 1942, spre Timişoara. Amintirea şi sfatul mamei sale l-au urmat necontenit, aducându-şi permanent aminte de sfatul acesteia: „Nu-ţi uita de Dumnezeu! Nu-ţi uita de rugăciune!“.
După absolvirea liceului, a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu, dobândind numeroase şi înalte cunoştinţe creştine, în special de Noul Testament şi de doctrină ortodoxă.La data de 1 aprilie 1953 îşi îndreaptă paşii spre Mănăstirea Sâmbăta, dar, precum glumea hâtru părintele Teofil, „nici nu s-a păcălit, nici nu a păcălit pe nimeni“.
La praznicul Adormirii Maicii Domnului este călugărit cu numele de Teofil, în amintirea dorinţei bunicii sale de a fi avut un copil cu acest nume, şi având ca naş de călugărie pe Irineu Crăciunaş.A fost hirotonit ierodiacon, în anul 1960, de către mitropolitul Nicolae Colan; în 1983 ieromonah, de mitropolitul Antonie Plămădeală; în 1986 a primit hirotesia de protosinghel, iar în 1998, pe cea de arhimandrit.
„Să-ţi fereşti capul de frig şi de prostie!“
De la primii paşi în mănăstire, a încercat să se apropie de părintele Arsenie Boca, cercetându-l, însoţit de studentul teolog Simion Săsăujan la Bucureşti, la Schitul Maicilor şi primind de la acesta o înaltă argumentaţie potrivit căreia teologia este trăire, nu teorie şi păstrând îndemnul adresat de părintele Arsenie teologului Săsăujan de a fi înţelegător faţă de neputinţă omenească, sfat pe care şi părintele Teofil l-a adresat adesea ucenicilor săi.Pe părintele Arsenie l-a mai întâlnit o dată în mănăstire şi de două ori la Bucureşti, păstrând de la dânsul îndemnuri antologice precum: „nici abuzul, nici refuzul“ (referindu-se la cumpătarea conjugală); îndreptarul de viaţă (oxigen, glicogen, păstrarea hormonilor, somn, concepţie creştină de viaţă), dar şi afirmaţii de genul: „Cine face curte, nu face carte“, „Să-ţi fereşti capul de frig şi de prostie“.Modelul de dragoste şi bunătate, de blândeţe şi înţelegere a fost însă pentru el părintele Serafim Popescu. Acesta i-a fost duhovnic, slujind împreună Liturghiile şi simţindu-se ca în „tinda raiului“.
Părintele Serafim s-a bucurat totdeauna de un astfel de fiu duhovnicesc, spunându-i: „Copile, eu mă bucur de împlinirile tale ca de ale mele“, îndrumându-l în viaţa monahală cu grijă şi căldură.Mănăstirea i-a devenit adevărata sa casă, popas spre împărăţia cerurilor. „Am venit aici, spunea părintele Teofil, cu bucura omului care vine într-un loc de bucurie şi de veselie. Într-un loc binecuvântat de Dumnezeu, într-un loc unde se face slujbă, într-un loc de nădejde, de bine.“Pentru părintele Teofil, mănăstirea, locul în care şi-a găsit împlinirea şi mântuirea, era „tinda raiului“, „casa lui Dumnezeu“, „poarta cerului“, „locul împlinirilor şi cerul de pe pământ“.
„Sunt o realizare a prietenilor mei“
Adeseori, părintele Teofil spunea: „Sunt o realizare a prietenilor mei“, aducându-şi aminte şi evocându-i pe aceştia cu o deosebită plăcere.Prieteni de nădejde i-au fost şi cunoştinţele pe care le-a acumulat cu stăruinţă, în special din Sfânta Scriptură, din Pateric şi din Vieţile Sfinţilor, precum şi din Filocalie. Una dintre marile bucurii ale vieţii sale a constituit-o faptul că, aflându-se odată în prezenţa părintelui Stăniloae, traducătorul şi tâlcuitorul Filocaliei în limba română, patriarhul teologiei academice româneşti ar fi afirmat că părintele Teofil este cel mai bun cunoscător al acestei colecţii de scrieri duhovniceşti din toţi câţi cunoaşte.Părintele Serafim Popescu spunea că, prin traducerea Filocaliei în limba română, părintele Stăniloae a adus cerul Ortodoxiei pe pământ românesc. Ducând şi mai departe această afirmaţie a părintelui Serafim, putem spune şi noi că, prin cercetarea Filocaliei şi prin lucrarea de popularizare a conţinutului ei în numeroasele sale lucrări, conferinţe, interviuri, recomandări duhovniceşti, părintele Teofil Părăian a coborât acest cer în inimile noastre.
„Duhovnicul tinerilor“
Părintele Teofil a fost socotit şi adeseori numit „duhovnicul tinerilor“, această caracterizare arătând, pe de o parte, dragostea şi preocuparea sa de a oferi tinerilor sfaturi şi îndemnuri aducătoare de bucurie şi speranţă şi deschizătoare de drumuri pline de lumină şi nădejde, iar pe de altă parte, preţuirea pe care i-au acordat-o tinerii, care s-au regăsit pe ei înşişi în dragostea şi căldura lui.Toate aceste îndemnuri de viaţă creştină, crâmpeie de bucurie şi sfinţenie, au fost adunate în 35 de volume, în atât de numeroasele şi ziditoarele conferinţe susţinute în peste 200 de localităţi, în unele dintre acestea, precum Timişoara sau Făgăraş, conferenţiind de peste 100 de ori
.„Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie“
În repetate rânduri, părintele Teofil explica auditorilor semnificaţia cuvântului „călugăr“, care, în limba greacă înseamnă „bătrân frumos şi bun“. Prin tot ceea ce a făcut, dar în mod deosebit prin îndemnurile şi îndrumările sale duhovniceşti, părintele Teofil Părăian şi-a meritat cu prisosinţă aceste calificative. A fost un om al lui Dumnezeu printre noi, un bătrân sfânt şi bun, frumos la chip şi la suflet.Pe sine se caracteriza ca „duhovnic mare, mic şi de nimic“. Mare pentru cei care-l caută şi îi urmează sfatul, mic - pentru cei ce nu îl ascultă şi de nimic - pentru cei care nu îl cunosc şi nu sunt preocupaţi de mântuirea sufletului lor.Ca duhovnic, a fost un om al echilibrului, bun cunoscător al sufletului omenesc, dăruit cu sfat mântuitor şi discernământ duhovnicesc.
Om al iubirii, bucuriei şi odihnei sufleteşti, mângâia prin cuvintele sale, care ajungeau în sufletul însetat de sens ca un balsam alinător. Adesea repeta cu plăcere cuvintele athonite: „În inima mea nu este decât uşă de intrare“, pentru că, odată intrat, cineva nu mai putea ieşi din dragostea şi rugăciunea părintelui.Chip al bucuriei creştine, părintele Teofil învăţa că bucuria nu este o frumoasă recomandare creştină, ci o poruncă dumnezeiască şi că noi ne arătăm a fi împlinitori ai poruncilor divine şi în măsura în care suntem oameni ai bucuriei.Dăruia odihnă sufletească şi pace tuturor, iar pacea, după spusele Sfântului Ioan Scărarul, scriitor filocalic îndrăgit, este semn al prezenţei Duhului Sfânt, după cum şi sufletul omului paşnic este locaş al dumnezeirii.Însă, în acelaşi timp, părintele Teofil a fost un om al rugăciunii. Totdeauna a considerat Sfânta Liturghie a fi culme a rugăciunii şi ne-a îndemnat a încerca să trăim, să simţim curat fiecare Sfântă Liturghie, nu ca nişte asistenţi pasivi, ci ca slujitori activi ai ei. Iar îndemnurile sale privind rugăciunea ne vor însoţi pe toţi cei care l-am preţuit: „Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie“, ori îndemnul filocalic: „Când îţi aduci aminte de Dumnezeu, înmulţeşte rugăciunea ta, ca atunci când Îl vei uita, să Îşi aducă El aminte de tine“.
Moştenirea lăsată ucenicilor săi de către duhovnicul bucuriei creştine
Chemat la Domnul pentru a-şi lua răsplata ostenelilor sale, părintele Teofil trăieşte în sufletele noastre prin modelul său sublim de viaţă închinată slujirii lui Dumnezeu şi mângâierii aproapelui.Ne-a lăsat frumoase ziceri duhovniceşti, pe care, amintindu-ni-le, îl vom simţi pe duhovnicul tinerilor aproape: „Ceea ce faci, te face! Omul devine ce realizează“, „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă“, „Gândiţi frumos!“, „Pace celor ce vin. Bucurie celor ce rămân. Binecuvântare celor ce pleacă“.
În mod deosebit, amintirea sa luminoasă va rămâne vie în sufletele noastre prin convingerile şi programul de angajare în viaţa creştină pe care ni l-a lăsat. Esenţa acestuia o constituia, potrivit Sfinţiei Sale, dragostea faţă de Sfânta Biserică, manifestată prin participarea plină de trăire şi simţire la Sfânta Liturghie; Rugăciunea de dimineaţă, de seară şi la masă; lecturarea, zilnic, a cel puţin două capitole din Noul Testament şi cugetarea asupra celor citite; lucrarea rugăciunii de toată vremea, pe care o considera o adevărată „respiraţie a sufletului“ şi „convorbire cu Părintele ceresc“; postul ortodox - cale a apropierii de Dumnezeu.
Aceste mijloace ascetice alcătuiesc o veritabilă scară a urcuşului duhovnicesc, ale cărei trepte sunt identificate de părintele Teofil în câte un nume grecesc: TEOPIST - credincios lui Dumnezeu; TEODUL - slujitor al lui Dumnezeu; TEOGNOST - cunoscător al lui Dumnezeu; TEOFIL - iubitor al lui Dumnezeu; MACARIE - „Fericitul“. Treptele acestei scări devin astfel, în tâlcuirea părintelui Teofil: credinţa, slujirea lui Dumnezeu, cunoaşterea Lui, iubirea Sa, toate acestea conducând spre adevărata şi nepieritoarea fericire.În sufletele tuturor celor care l-au iubit pe preacuviosul părinte Teofil şi care s-au bucurat de preţuirea sa, cuvintele sale sunt un veritabil testament duhovnicesc: „Eu am avut ca ideal, de când am început să-mi dau seama, să înmulţesc binele şi bucuria!“.
sursa Ziarul Lumina
