În urmă cu câțiva ani s-a apropiat de mine un tânăr student. Cu multă șovăială, dar și cu tensiunea lăuntrică a unui căutător plin de pretenții, mi-a declarat că este un ateu, care însă și-ar dori să creadă, dar nu putea. De ani de zile se străduia și căuta, dar fără nici un rezultat. A discutat cu profesori și oameni erudiți, dar nu i-a fost satisfăcută setea lui după ceva serios. A auzit despre mine și a hotărât să-și împartă cu mine nevoia lui existențială. Mi-a cerut o dovadă științifică a existenței lui Dumnezeu.
– Știi integrale sau ecuații diferențiale? l-am întrebat.
– Din nefericire, nu. Sunt adept al filosofiei.
– Păcat! Deoarece știam o astfel de dovadă, i-am spus eu în glumă.
S-a simțit încurcat și pentru puțin a tăcut.
– Ascultă, îi spun. Iartă-mă că te-am necăjit puțin, dar Dumnezeu nu este nici ecuație, nici dovadă matematică. Dacă ar fi fost așa ceva, atunci toți cei erudiți ar fi crezut în El. Să știi că altfel Se cunoaște Dumnezeu. Ai mers vreodată în Sfântul Munte? Ai întâlnit vreodată vreun pustnic?
– Nu, părinte. Dar mă gândesc să merg…am auzit atât de multe. Dacă îmi spuneți, pot să merg și mâine. Cunoașteți acolo vreun om erudit, pe care aș putea să-l întâlnesc?
– Ce preferi? Un erudit care poate să te amețească sau un Sfânt care te poate trezi?
– Prefer un erudit, căci de Sfinți mă tem.
– Credința este o chestiune a inimii. Ia încearcă cu un Sfânt. Cum te numești?
– Gavriil, îmi răspunse el.
L-am trimis la un pustnic (este vorba de însuși Cuviosul Paisie Aghioritul). I-am descris cum să ajungă acolo și i-am dat indicațiile necesare. Am făcut și un plan.
– Vei merge și vei întreba același lucru. „Sunt ateu, îi vei spune, și vreau să cred. Vreau o dovadă a existenței lui Dumnezeu”.
– Mă tem… mi-e rușine.
– De ce te rușinezi și te temi de un Sfânt și nu te rușinezi și te temi de mine? l-am întrebat. Mergi pur și simplu și ceri același lucru.
Peste câteva zile a mers și l-a găsit pe pustnic discutând cu un tânăr în curtea sa. De partea cealaltă așteptau alți patru, așezați pe niște buturugi. Printre ei și-a găsit și Gavriil un loc. Nu au trecut mai mult de zece minute și convorbirea cu acel Stareț a luat sfârșit.
– Ce faceți, măi copii? a întrebat Starețul. Ați luat un lukum? Ați băut apă?
– Mulțumim, Gheronda, au răspuns aceia cu o politețe lumească.
– Hai, vino aici! i-a spus adresându-se lui Gavriil. Voi aduce eu apa, ia tu cutia cu lukumi și vino mai aproape să-ți spun o taină: Este bine să fie cineva ateu, dar să aibă nume de înger și să fie ateu?! Aceasta este prima dată când aud așa ceva…
Puțin a lipsit ca prietenul meu să facă o comoție cerebrală din pricina șocului pe care l-a avut. De unde știa numele lui? Cine îi descoperise problema lui? Și în sfârșit, ce voia să spună Starețul?
„La întrebarea aceasta am simțit imediat ca o răsuflare, ca o adiere… Iar inima mi s-a umplut de credință. Lumea mea lăuntrică începea să învieze. Nedumeririle se dezlegau fără vreun efort intelectual, fără vreo discuție, fără vreun răspuns limpede. S-au surpat în lăuntrul meu toate întrebările dacă…de ce?, nu cumva? și a rămas doar cum? și Ce? de atunci încolo.
Tot ce nu mi-a dat cugetarea erudiților mi-a dăruit aluzia politicoasă a unui Sfânt, care făcuse doar patru clase. Sfinții au mult discernământ. Îți fac operația fără anestezie și totuși nu te doare. Îți fac transplant, fără să te taie. Te urcă pe culmi inaccesibile, fără criteriile logicii lumești. Îți sădesc credința în inimă, fără să-ți obosească mintea.
Mitropolitul Nicolae de Mesogheia și Lavreotikis
Sursa: marturieathonita.ro
