Este fără sens a aştepta ca alţi oameni, ca societatea în întregime să se schimbe, dacă noi înşine nu dorim să ne schimbăm.
Orice fel de schimbări spre mai bine încep de la însuşi omul. Acum voi repeta cuvintele mele, care nu au plăcut cuiva: dacă noi săvârşim un neadevăr în viaţa noastră personală, familială, în domeniul profesional, de ce atunci cerem cu atâta ardoare ca adevărul să se înfăptuiască undeva la nivel macro, iar la nivel micro nu trebuie să existe? Oamenii nimeresc singuri în cursă: fiecare cere cu vehemenţă de la vecin, de la coleg, şef, să fie cuvios, dar totodată nu au de gând să devină singuri cuvioşi.
Şi aici Biserica propune o altă viziune asupra situaţiei. Nenorocirea noastră principală – nu sunt păcatele altor oameni, dar păcatele noastre proprii. Ţineţi minte, cum personajul piesei „La fund” spune: „Orice om vrea ca vecinul său să aibă soveste, dar nimănui nu-i convenabil să o aibă”.
Această înţelegere materialistă a omului, la care principalul este satisfacţia necesităţilor sale materiale, realizarea dorinţelor sale, când este convenabil să te înconjoare oameni cu soveste, pe când singur să nu fii cu soveste. Deseori cerinţele, adresate către Biserică, sună în felul următor: „Faceţi-l pe vecinul meu să aibă soveste. Fie ca să mă înconjoare oameni buni, oneşti, blânzi. Şi totodată nu vă băgaţi cu învăţăturile voastre la mine”.
Însă Biserica vorbeşte despre Mântuitor, Care vine să ne mântuiască de păcatele noastre. Deoarece nimeni şi niciodată nu va fi osândit de Dumnezeu pentru păcatele străine. Nimeni nu se va lipsi de viaţa veşnică din cauza viciilor altor oameni.
A fi fericit, a refuza răul, a face bine, a urma poruncile lui Dumnezeu – este important a le face nu atât vecinului, cât este vital pentru noi înşine.
Din Interviul publicat în ediţia specială a revistei „Foma” „Moscova Pascală”
„Foma”/Patriarchia.ru
