Iubirea sfântă a unui soț față de soția sa

3614
 

Într-o vreme părintele Arsenie nu se simţea deloc bine, trebuia să stea mai mult la pat. Tocmai atunci a venit să-l viziteze un bărbat, să tot fi avut vreo cincizeci şi cinci de ani. Când l-a văzut, părintele Arsenie nici n-a vrut să audă de sfaturile noastre – s-a dat jos din pat şi s-a dus să-şi întâmpine musafirul. Nădejda Petrovna a pregătit cina, după care părintele Arsenie a dispărut în odaia lui cu oaspete cu tot!

Au vorbit până în zori – în noaptea aceea patul părintelui Arsenie nici n-a mai trebuit desfăcut.

Dimineaţa părintele Arsenie a slujit împreună cu părintele Matei liturghia la care am luat parte, Nadejda Petrovna şi cu mine. După aceea, cât a fost ziua de lungă, iar au vorbit. Cu greu au putut fi convinşi să se întrerupă ca să mănânce ceva. În seara aceea, la cină, am băgat de seamă că părintele Arsenie se simte mult mai bine. Se uita cu mare drag la părintele Matei.

Părintele Matei a rămas la noi şase zile. La sfârşitul celei de-a patra zi mi-a povestit o sumedenie de lucruri din viaţa lui. Povestea lui m-a mişcat foarte tare. I-am cerut îngăduinţa să aştern în scris cele istorisite de el atunci.

Iată rodul acelor însemnări:

În aprilie 1941, a povestit părintele Matei, am fost pe neaşteptate mobilizat. Pe atunci aveam douăzeci şi opt de ani şi soţia mea Ludmila douăzeci şi cinci. Ne căsătoriserăm dintr-o mare dragoste. Viaţa departe unul de altul era pentru amândoi un chin. Ne scriam în fiecare zi. În primele luni de armată nu-mi găseam rostul, nu-mi aflam pacea, Ludmila era totul pentru mine. Cred că o iubeam chiar mai mult decât pe copiii noştri, dacă se poate aşa ceva. Soţia mea e înzestrată cu o voinţă uriaşă, e foarte statornică în principiile sale, spune întotdeauna adevărul şi are o inimă de aur. Dragostea îmi era împărtăşită. Mă iubea şi ea la fel de mult.

Eu am studiat fizica, iar Ludmila a terminat Institutul Pedagogic şi era profesoară de şcoală medie.

Când a izbucnit războiul, am luat parte încă de la început la lupte grele. Scriam des acasă, dar abia mai târziu am aflat că scrisorile mele n-au ajuns niciodată. Bineînţeles că nici eu nu primeam scrisori. Am fost de câteva ori rănit, am stat prin spitale în Urali şi în Siberia, şi în tot acest timp i-am scris mereu Ludmilei şi primeam şi eu scrisori de la ea. Dar cum am ajuns din nou pe front, s-a terminat iar cu scrisorile.

În februarie 1945 am fost grav rănit. În ziua de 7 mai, după ce mă mai înzdrăvenisem, am fost trimis la Praga. Atunci am auzit că s-a terminat războiul. Aveam pieptul plin de medalii, iar inima plină de dorul casei. La şase zilei de la victorie am fost arestat.

Pe 1 iunie am fost condamnat la moarte prin împuşcare, dar verdictul a fost schimbat: doisprezece ani de închisoare! Acuzaţia, falsă, fusese urzită de superiorul meu, un ofiţer care pretindea că am condus o campanie de partea germanilor, împotriva patriei mele. Am căutat eu să arăt, atât la interogatoriu cåt şi la tribunal, că totul era o minciună, dar n-a ajutat la nimic. Nu-l credeau decât pe superior. Mai târziu am aflat că şi cu alţi prieteni ai mei procedase la fel. Umbla dupã promovare!

Am stat în lagăr până în 1957. Într-unul din ele l-am cunoscut pe părintele Arsenie şi m-am legat foarte mult de el. Pe atunci ajunsesem şi eu să fiu credincios, datorită unui alt prizonier din lagăr.

Familia mea nu ştia că am fost arestat şi că mă aflu în lagăr. N-avusesem cum să-i înştiinţez. Toată nadejdea mea era ca Ludmila să fi aflat de la autorităţi, sau de la prieteni.

Ultimii ani de detenţie i-am petrecut în pustietăţile Siberiei. Am fost eliberat în 1957, dar a mai trebuit să fac trei luni de muncă în Norilsk. De acolo am scris la Moscova, întrebând de familia mea, dar n-am primit răspuns. Îmi căutam cu disperare familia. La început am încercat să dau de ei pe căi oficiale, care însă nu au dus nicăieri. Atunci am început să-i caut de unul singur. Am întrebat mai întâi pe la prieteni. Am aflat că Ludmila fusese evacuată la Kostroma. M-am dus acolo, arzând de nerăbdare, şi totodată măcinat de griji.

Am ajuns la Kostroma pe seară, şi am început să caut strada unde locuiau. Când în sfârşit am găsit-o se lasase seara, era ora nouã. Am bătut la uşă. Mi-a deschis un bărbat. Cånd m-a văzut, a tresărit şi s-a tras repede un pas înapoi, după care a spus:

– Intră, Alexandr Ivanovici!

Am intrat şi mi-am scos haina. Necunoscutul a rămas nemişcat, privindu-mã în tăcere, apo s-a întors către uşă şi a strigat:

– Ludmila! A venit cineva la noi!

A intrat Ludmila. Când m-a văzut, s-a repezit la mine gemând, scăldată toată în lacrimi:

– Saşa! Saşa! Unde ai fost?

Mă îmbrăţişează, mă sărută, iar eu uit de toate. Pentru mine nu mai există nimic altceva pe lumea asta. O strâng în braţe, îi sărut mâinile, faţa, şi-i simt inima bătând tare, tare de tot. Cât timp a trecut, nu ştiu. Dar când m-am uitat la bărbatul care-mi deschisese uşa, am văzut pe chipul lui atâta suferinţă, atâta durere, că nici măcar nu pot să încerc s-o descriu! Am întrebat:

– Liuda, cine-i?

Ludmila s-a tras înapoi de lângă mine, s-a uitat la noi amândoi şi, cu un caier straniu în glas, a spus:

– E soţul meu!

Atunci abia am înţeles. Se sfârşise. Mă simţeam cu totul neajutorat, pierdut. M-am aşezat pe un scaun.

– Şi cu mine cum rămâne?

Tăceau amândoi.

Mi-am luat capul în mâini şi am început să plâng în hohote. Tremuram tot, şi plângeam, cum nu mai plânsesem niciodată în viaţa mea. Eram deznădăjduit.

Am simtit cum cineva mă cuprinde de umeri şi-mi spune cu blândeţe:

– Linişteşte-te. Spune-ne ce-a fost cu dumneata în toţi anii aceştia.

Mi-am ridicat capul şi în faţa mea stătea soţul Ludmilei mele, care îmi vorbea. Stătea pe un scaun în fata mea, pe când Ludmila rămăsese aşa, în picioare. M-am uitat la ea, încă nedezmeticindu-mă. Gândurile nu se încâlceau. Din nou totul în jurul meu a pierit, şi n-o mai vedeam decât pe ea. Era foarte palidă, şi ochii imenşi îi erau plini de lacrimi şi de durere. Stătea şi se uita, când la mine, când la Boris (am aflat mai târziu cum se numeşte).

Era la fel de frumoasă ca înainte. Era Ludmila mea, iubita mea, soţia mea, care nu mai era a mea. Era ea, cea pentru care trăisem în toti aceşti ani cumpliţi. Pe chipul lui Boris se citea aceeaşi suferinţă, aceeaşi neputinţă.

– Povesteşte-ne, te rog, spuse el încet.

Le-am povestit. Cred că am vorbit mult. Cum am scris tot timpul scrisori, şi cum am fost trimis la Praga, cum am fost arestat, cum am primit doisprezece ani de lagăr. Le-am spus tot şi apoi am tăcut. Tăceau şi ei. Deodată, ca dintr-o ceată groasă, mi-a fulgerat gândul la Dumnezeu şi L-am chemat! ,,O, Doamne, ajută-ne! Tu ştii ce e drept! Judecă Tu!”

Ludmila s-a apropiat de mine, înconjură masa care ne despărţea.

– Saşa, iartă-mă! Sunt vinovată înaintea ta. Dacă am văzut că nu mai primesc nicio veste, am întrebat, am aşteptat. Dar întotdeauna venea acelaşi răspuns: „Dat dispărut”. Am crezut că ai murit… Ultima scrisoare de la tine era din Praga. L-am întâlnit pe Boris, l-am îndrăgit; m-am căsătorit cu el după patru ani de când ne cunoscuserăm. A venit şi o fiică, pe lângă cei doi fii ai noştri. O cheamă Nina, are şapte ani. Iartă-mă! Doar eu sunt de vină! Nu te-am aşteptat destul… lartă-mă!

Vorbea plângând.

Ce era de făcut? Ce trebuia să fac? Nu ştiam. Nu vedeam nicio ieşire, nici unul din noi nu vedea. Am zărit pe perete, înrămată, o fotografie de-a mea de dinainte de război.

Într-o clipă, o lumină nouă a căzut asupra nefericirii mele. Simţămintele acuzatoare s-au risipit, sufletul mi s-a umplut de căldură. Ea nu mă uitase! Îşi amintise mereu de mine şi cu adevărat nu era nimeni de vină! Dar acum, ce era de făcut?

În odaie se aşternuse o tăcere grea. Tăcerea apăsătoare, tristă, a durerii.

– Unde sunt copiii?

– S-au dus la bunica lor. Rămân peste noapte acolo.

M-am uitat la soţia mea. Ştiam că dacă i-aş fi cerut să vină cu mine, ar fi venit. Şi-ar fi luat copiii şi l-ar fi părăsit pe Boris. Eu aş fi dat totul uitării şi aş fi iubit-o la fel de mult ca înainte. Dar copiii? În toţi anii aceştia băieţii se obişnuiseră cu noul lor tată, începuseră să-l iubească. Mai era şi fetiţa. Ce puteau copiii să înţeleagă din toate acestea?

Distrugeam o familie care îşi avea viaţa ei, o familie în care oamenii se iubeau şi se respectau. Iar Ludmila, la urma urmei, de ce-ar fi fost atât de vinovată? Pentru ce să fi trebuit a fi iertată? Mă aşteptase, mă căutase, suferise, rămăsese singură cu doi copii. Crezuse că am murit. Abia atunci s-a recăsătorit. Şi apoi, familia asta nouă nu mă uitase: ţineau poza mea pe perete. Eu eram singur, iar ei erau cinci. Ce drepturi aveam eu? Nici ea nu era de vină, nici eu, şi cu atât mai puţin bietul Boris. Iubirea ce i-o purtam eu Ludmilei nu mă îndreptăţea să distrug o familie, numai ca să fiu eu fericit. Mă făceam semănător de rău şi de amar. Şi din nou gândul mi se întoarse la Dumnezeu.

M-am ridicat şi, fără să ştiu nici eu de ce, m-am dus în odaia de alături. Acolo, aşezate pe lângă pereţi erau trei paturi. Aici dormeau copiii. La căpătâiul unuia, cel mai mic, atârna legată o panglică, o iconiţă. Nu-mi dădeam seama ce chip era, dar pentru mine faptul că Ludmila, care nu fusese de loc credincioasă, are în casa ei o iconiţă, era neobişnuit, şi de mare bucurie.

Omul de la care primisem în lagăr credinţa îmi spusese că singura cale spre Dumnezeu e săvârşirea binelui. Să te jertfeşti pentru alţii, să nu ţii seama deloc de tine. Da, nu era decât o singură cale: eu să plec, şi să-i las pe ei să-şi trăiască viaţa – Ludmila, copiii, Boris.

Ludmila arata jalnic; era strivită sub povara necunoscutului ce i se aşternea dinainte. Chipul ii era atât de trist incat mi-a fost ruşine că i-am făcut să aştepte atât, că nu mă hotarasem mai devreme. Boris şedea şi el abatut, cu capul in jos, atârnându-i de parcă i-ar fi fost legat cu o piatră de moară.

M-am dus la ei şi le-am spus:

– Plec. E singura cale de ieşire pentru noi toţi. Voi sunteţi o familie, eu fac parte acum din trecut! Voi aveţi doi fii şi o fiică, pe când eu nu am nimic. Vă iubiţi. Am să plec. Nu e un sacrificiu, e chiar voia lui Dumnezeu şi e dreptul vostru.

M-am ridicat şi am inceput să-mi pun haina. Boris se uita la mine ingrijorat. Ludmila s-a repezit la mine şi m-a imbrăţişat.

– Nu pleca! a spus. Dar eu simţeam in glasul ei o anume nesiguranţă. Boris a venit şi el la mine, mi-a strans mâna şi a spus:

– Îi vine greu. Suferă şi pentru copii, şi pentru noi doi.

Am plecat, am plecat, ca şi când niciodată n-aş mai fi intălnit-o pe Ludmila. O pierdusem pe veci. Eram acum cu totul al trecutului. Umblam în neştire pe uliţele Kostromei. Era intuneric, şi în faţa ochilor nu aveam nimic altceva decat chipul Ludmilei, care mă urmărea. şase luni am fost bolnav. În acest răstimp m-am apropiat foarte mult de Biserică. Ea mi-a fost pavăză, m-a oprit de la hotărâri necugetate şi fapte rele.

Mi-am găsit de lucru ĭntr-un institut, ca fizician. M-am cufundat cu totul în muncă şi, slavă Domnului, cu rezultate bune. Am ajuns să fiu cunoscut, lucrările îmi erau publicate şi aveam destui bani. Amintirea Ludmilei însă nu-mi dădea pace.

Locuiam intr-un orăşel unde nu mai rărnăsese decât o singură biserică, celelalte fuseseră ori distruse, ori închise. Acolo mi-am făcut un prieten, un doctor, om foarte credincios, a cărui casă era singurul loc unde mai ieşeam şi eu.

Despre ce se întâmplase mai departe în familia Ludmilei nu ştiam, nici nu incercam să aflu. La ce bun? Îi scrisesem o dată lui Boris, rugându-l să accepte pentru familie ajutor de la mine. Îi trimiteam aproape toţi banii mei printr-un prieten care locuia în Kostroma. Sufeream foarte mult. Nu puteam s-o uit pe Ludmila şi pe copii.

Peste patru ani am aflat că parintele Arsenie mai este în viaţă. I-am scris, m-am dus să-l văd. De atunci, ani de-a rândul mi-a fost duhovnic şi povaţuitor. Mai târziu m-am călugărit şi am fost hirotonit preot. Fusese o dorinţă veche a mea, însă părintele Arsenie nu mi-a îngăduit-o dintr-o datã. Abia după doi ani mi-a dat blagoslovenie.

M-am despărţit de matca mea şi am început să slujesc în biserică. M-am statornicit într-un orăşel industrial cu o biserică mică, însă mulţi enoriaşi credincioşi. Încet-încet, trecutul şi-a luat locul lui firesc.

Apoi s-a intâmplat un lucru care m-a zdruncinat iarăşi din temelii. Mă întorceam acasă intr-o zi, după liturghie, ca de obicei. Cand am ajuns, proprietarul apartamentului unde locuiam mi-a spus că mă căutase un bărbat cam între două vârste, care spusese că o să se intoarcă cam pe la ora patru. Într-adevăr, la ora patru fix a sunat cineva la uşă. M-am dus să deschid. În odaie a pătruns un bărbat de vreo cincizeci de ani, foarte galben la faţă şi părând grozav de istovit. Ochii săi luminoşi şi expresivi erau plini de bunătate. Mi-a spus pe nume. Îmi dădeam seama că-l cunosc şi eu de undeva, dar n-aş fi putut spune de unde anume. Îl priveam cu încordare, incercând să-mi amintesc. El şi-a dat seama.

– Nu mă recunoşti? M-a întrebat.

În clipa aceea am ştiut: era Boris!

– Am venit să-ţi aduc veşti despre copii, mi-a spus el. Eu am cancer. Nu mai am de trăit decât cel mult două luni. Am fost operat de două ori şi acum fac chimioterapie. Vezi, sunt galben tot, dar nu-mi merge de loc mai bine. Dar nu numai pentru asta am venit. Îţi mulţumesc pentru ajutor. A fost mare lucru pentru noi. Ne-ai ajutat foarte mult. Aşa cum mai rugat, nu i-am spus Ludmilei nimic, dar sunt sigur că a ghicit. Doar te cunoaşte! Băieții dumitale au acum şi ei copii. Sunt ingineri amândoi. Fiica noastră Nina a intrat la Universitate, Toţi copiii sunt credincioşi! Ludmila nu credea în Durnnezeu, dar după plecarea dumitale s-a schimbat mult.

Am încercat mereu să aflu unde eşti. Era important pentru mine, de vreme ce soarta mea şi a dumitale s-au întreţesut în chip atât de dureros. Ştiu cât ţi-a fost de greu, dar şi asupra Ludmilei şi a mea toate acestea au lăsat răni nevindecate. Ea te-a iubit, şi încă te iubeşte: însă nu ştie unde eşti. Plecarea dumitale ţi-a apropiat-o şi mai mult. Jertfindu-te, ai arătat cât de mare ţi-era dragostea!

Am îndurat greu iubirea ei pentru dumneata. Dar n-ar fi drept să spun că n-a ţinut şi la mine. Am vieţuit atâţia ani împreună după plecarea dumitale, şi niciodată n-a fost rece faţă de mine, sau indiferentă. Nu m-a învinovăţit pentru nimic, niciodată. Mă trezeam câteodată în puterea nopţii şi vedeam prea bine că nu doarme, ci doar se preface. Se gândea la dumneata, ştiu!

Boris mi-a mai povestit o mulţime de amănunte din viaţa copiilor şi la sfârşit a spus:

– Nu mai am mult de trăit, zilele îmi sunt numărate. Dacã mai e încă un preot slujitor în biserică, roagă-l să mă primească la spovedanie. Ajută-mă!

Mă uitam la Boris şi-rni dădeam seama că viaţa lui fusese mult, mult mai grea şi mai dureroasă decât a mea. Fusese chinuit de îndoieli, de griji; cu toate acestea izbutise să crească în credinţa creştină trei copii, şi alături de el a început şi Ludmila să creada!

A rămas la mine trei zile. S-a spovedit la părintele Andrei, celălalt preot din biserica noastră, şi a primit Sfânta Împărtăşanie. Părintele Andrei mi-a spus după aceea:

– Ai adus un suflet ales aici! Boris acesta este un om foarte bun. Nu întâlneşti pe toate drumurile unul ca el!

Părintele Matei mi-a povestit cele de mai sus, de faţă fiind şi părintele Arsenie, care a ascultat cu mare atenţie, cu toate că ştia totut mai dinainte. A rămas la noi două zile şi nu l-am mai văzut niciodată după aceea. După cinci luni de la vizita lui, părintele Arsenie mi-a spus:

– Ți-l aminteşti pe părintele Matei? Am primit astăzi o scrisoare de la el! Grea soartă are, dar Dumnezeu i-a ajutat să ia singura hotărâre dreaptă. Domnul să-l aibă în pază!

Întâmplare reală relatată în cartea

„Părintele Arsenie – Acuzatul Zek 18376 – Un sfânt în lagărele comuniste” – p. 260-271

ortodoxiatinerilor.ro


Articole Asemănătoare
29384

Întâmplarea unui tânăr necredincios la mormântul Părintelui Arsenie Boca

O tânără care se mărturiseşte la mine a fost însoţită de un tânăr necredincios până la Prislop, că era şi el curios ce e pe acolo. Şi fata s-a întâlnit cu nişte colegi, au cumpărat cărţi despre Părintele, le-au împărţit între ei, s-au închinat aceia la mormânt şi s-au rugat. Şi după asta, i-a spus […]

Articole postate de același autor
3134

Testamentul Staretului Gavriil catre fiii sai duhovnicesti

Pesemne ca, în curând, voi muri. Va las o mostenire cu bogatii mari si inepuizabile. Ajunge pentru fiecare, trebuie doar ca sa va folositi de ea, nu sa va îndoiti. Cel ce va fi îndeajuns de întelept sa se foloseasca de aceasta mostenire, va trai fara lipsuri. Unu: când cineva simte ca e pacatos si […]