Un om foarte ocupat cu grijile veacului acesta a hotărât odată să viziteze un pustnic sfânt.
Voia să se liniștească puțin de stresul care-l măcina și să ceară sfaturi de la stareț.
L-a întâlnit într-o colibă sărăcăcioasă.
– Binecuvântați, a spus el salutându-l pe pustnic. Știți, am făcut multă cale ca să ajung aici…
– Ia loc, l-a întrerupt starețul. Lasă-mă să-ți pun puțin ceai!
– Am petrecut mulți ani studiind la Universități din străinătate…, a început să se prezinte pe sine însuși.
– Să bem mai întâi un ceai, insista pustnicul.
– Acum conduc o mare companie…, a continuat acela să vorbească despre sine.
– Cred că ceaiul o să vă placă mult, a spus pustnicul, continuând să umple cana vizitatorului său.
– Dar, părinte, ați umplut-o și acum se varsă pe dinafară. Ceaiul se varsă pe jos! A observat deranjat străinul.
– Și tu semeni cu această cană umplută până la refuz! A răspuns înțeleptul stareț. Dacă nu golești, binecuvântatule, chiar și pentru puțin din cele pe care le cari în tine, cum vei lăsa să pun înlăuntru puține din cele pe care le știu eu?
sursa http://marturieathonita.ro
