Multe sunt minunile Maicii Domnului, toate atunci când le citim, rămân în inima noastra, dându-ne mai multă forţă şi nădejde de a merge înainte, cu Dumnezeu.
În cartea intitulată “Patericul Maicii Domnului”, este o istorisire care pe mine m-a învăţat multe. Ceea ce am conştientizat cel mai adânc este cât de mult se uită Dumnezeu la inima omului, la simplitatea inimii mai bine zis, şi deasemenea inocenţa ei.
Inocenţa inimii cred eu nevrednica, că a avut-o si Maica Domnului de aceea în icoane la moartea ei, Mântuirorul este înfăţişat ţinanând în braţe un copil.
Acela fiind sufletul Maicii Domnului, pur şi inocent ca a unui copilaş.
Îmi amintesc că după ce am citit această întâmplare din Muntele Athos, am prins atât de mult drag de Cântarea Arhanghelului, că şi astăzi oriunde merg sau orice fac, fredonez în gând sau cu voce tare, atunci când îmi pot permite şi-mi amintesc, aceaste sfinte cuvinte ale Arhanghelului Gavriil … “Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te…”
Sper ca acesta să fie spre folosul nostru, al tuturor.
În cetatea vechii Rome trăia un creştin care se numea Ioan, un om foarte evlavios şi foarte bogat.
Acest creştin avea o minte atât de greoaie, încât nu putea să înveţe carte şi de aceea nu ştia nici o rugăciune aşa cum ştiau ceilalţi creştini.
După o vreme acesta a mers la o mănăstire, a dat toată averea sa acolo şi s-a făcut monah, rugându-i pe fraţi săl înveţe carte. Toţi încercau să-i talcuiasca Psalmii şi să-l înveţe diferite rugăciuni, dar el nu putea să înveţe nimic. Mintea lui era ca un bolovan de care nu se prindea nimic.
Atunci un monah încercat, după ce i-a citit diferite rugăciuni, l-a întrebat care dintre toate cele pe care le-a auzit i-au plăcut mai mult şi pe care ar vrea să o înveţe.
Acela i-a răspuns bucuros:
– Îmi place foarte mult: “Născătoare de Dumnezeu, Fecioară…“
Auzind acestea, fraţii s-au străduit cu multă osteneală să-l înveţe pe acel monah cântarea Arhanghelului Gavriil…
După ce a învăţat-o, a primit atâta bucurie în inimă, de parca aflase o comoară preţioasă. În fiecare clipă avea această cântare pe buze, iar fraţii îl auzeau mereu rostind: “Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te, Ceea ce eşti plină de Har…“.
Întotdeauna se ruga Maicii Domnului cu această cântare, căci îi aducea în suflet multă dulceaţă şi veselie.
Călugării din mănastire l-au poreclit “Bucură-te, Marie”, ceea ce îl bucura foarte mult, deoarece considera un lucru de mare cinste să poarte numele Pururea Fecioarei Maria.
Când a murit acest fericit, l-au îngropat într-un loc deosebit, deoarece trupul său râspandea bună mireasmă. Iar această mireasmă, pe zi ce trecea devenea tot mai puternică, lucru care îi făcea pe monahi sa se minuneze.
După nouă zile, când monahii au mers să-i facă după rânduiala Trisaghionul, după ce au făcut rugăciunea, s-a întâmplat o minune care i-a lăsat muţi de uimire: din mormântul acelui monah răsărise un crin pe ale cărui petale era scris cu litere de aur:
“Bucură-te, Ceea ce eşti plină de Har, Marie “.
Crinul răspândea o mireasmă deosebită şi foarte puternică, care nu semăna cu mireasma nici unei flori pământeşti.
Atunci egumenul a spus monahilor:
– Din acest fapt minunat ne-am putut da seama că fratele nostru care a adormit a avut o viaţă sfântă şi o deosebită evlavie către Maica Domnului.
Dar cred că ar fi bine să vedem şi de unde iese rădăcina acestui crin.
După ce au săpat mormântul, au văzut cu toţii că rădăcina ieşea din gura monahului.
Apoi egumenul a poruncit să deschidă şi pieptul monahului şi au văzut că rădăcina ieşea din inima sa, în care era pictată icoana Maicii Domnului.
Atunci monahii au luat crinul şi sfintele moaste pe care le-au păstrat cu mare cinste în mănăstire”.
sursa ”http://preasfantafecioaramaria.wordpress.com
