Valeriu Gafencu – „Căutaţi să vă apropiaţi sincer de Hristos şi lăsaţi lumea, cu păcatele ei, în pace”

5652

Rog din toată inima mea, plină de dragoste pentru voi, să urmaţi cu inima şi cu mintea voastră, pas cu pas, cuvânt cu cuvânt, tot ceea ce vă scriu eu acum.

Alta este viaţa, decât aceea pe care obişnuit, şi-o închipuie oamenii.

Altul este omul însuşi, decât acela ce se închipuie el.

Altul este adevărul, decât acela pe care şi-l închipuie mintea omenească.

De ani de zile vă scriu mereu din temniţă. Şi tot scrisul meu este străbătut de acelaşi fir continuu, de acelaşi adevăr central: Hristos, viaţa veşnică.

Fără îndoială, că de cele mai multe ori, trăind în realitatea întunecată şi întinată de păcat, furaţi fiind de vârtejul vieţii, v-aţi întrebat:

Ce-i cu Valea nostru scump, de ne scrie mereu… mereu acelaşi lucru, conştiinţa păcatului, Iubire… Hristos?

Vreau să fiu sincer şi deschis, până în cele mai adânci fibre ale sufletului. Nu mi-am făcut niciodată iluzii, în ceea ce priveşte modul vostru de a privi viaţa, zbuciumul trăit în aceşti ultimi ani mai ales, pe mine.

Este de ajuns să vă gândiţi că am trăit aproape trei ani, zi de zi, încuiat toată ziua într -o celulă, înconjurat de patru ziduri, singur, cu o singură deschizătură, geamul, şi acela cu gratii. Ei bine, prin acea deschizătură, geamul, privirea mea nu se putea îndrepta decât intr-o singură direcţie: Sus, spre Cer. În această îndelungată perioadă, în care la plimbare nu puteam merge, decât o oră şi jumătate pe zi, n-am făcut nimic altceva, decât să mă rog, să meditez şi să citesc. Foarte arareori am putut vorbi cu cineva. Condiţiunile de viaţă materială în care am trăit, au fost dintre cele mai grele.

Cu primul pas pe care l-am făcut în viaţa de închisoare, mi-am pus întrebarea: „Pentru ce am fost eu închis?!”. Pe planul vieţii sociale, privind relaţiile mele cu lumea în care am trăit întotdeauna am fost privit ca fiind foarte bun, un exemplu de conduită onestă şi curată. Atât în liceu, cât mai ales în Universitate, unde nivelul vieţii morale e mai scăzut, toată lumea, profesori, colegi şi mai ales prieteni, vedeau în mine un model de viaţă curată, un tip de om nou, care se menţinea într-o viaţă morală, abstinentă, cu toată hot ărârea şi dârzenia. Politicos şi corect în atitudine, elegant în ţinută, bun la studii, mi se dădeau întotdeauna, cele mai frumoase calificative. Dacă intram în conflict cu cineva, era numai pentru adevăr.

Ei bine, dacă aşa stau lucrurile, pentru ce am fost eu adus în temniţă, singur, departe de zgomotul lumii, departe de atâtea şi atâtea ispite? Şi am trăit cele mai mari frământări. Am citit mult, am meditat şi mai mult…m-am rugat. Ce este viaţa?

După mult zbucium, după multă durere trăită, paharul suferinţelor mi se umpluse, a venit o zi sfântă, în iunie 1943… Câteva ore-n şir, cu toată stăruinţa sufletului, îl rugasem pe Dumnezeu să-mi dăruiască lumină. Şi, deodată, în timpul rugii mele fierbinţi, am căzut în genunchi, cu inima plină de lacrimi, cu ochii uzi de lacrimi. Un hohot prelung de plâns. La această dată îmi pierdusem toată încrederea în oameni. Suferisem într-un chip îngrozitor. Îmi dădeam perfect de bine seama că mă găseam întru adevăr. Pentru ce dar sufeream?!

Din tot sufletul meu plin de elan, rămăsese întreagă Iubirea. Şi-mi pierdusem încrederea în sinceritatea omului, în bunătatea Iui, dar iubeam. Nimeni nu mă înţelegea. În plânsetul meu prelung, revărsat în valuri de lacrimi, am început să bat mătănii. Şi deodată… O minune! Ce mare eşti Tu, Doamne! Mi-am văzut sufletul meu plin de păcate, rădăcina tuturor păcatelor omeneşti am găsit-o în mine. Vai, atâtea păcate… Şi ochiul sufletului meu, împietrit de mândrie, nu le vedea.

Ce mare e Dumnezeu! Văzându-mi toate păcatele, am simţit nevoia de a le striga în gura mare, de a mă lepăda de ele! şi o pace adâncă, un val sublim de lumină şi dragoste mi s-a aşezat în inimă! Imediat cum s-a deschis uşa, am ieşit vijelios din celulă şi m-am dus la fiinţele care ştiam că mă iubesc cel mai mult şi la cei care mă urau şi care greşiseră cel mai mult faţă de mine şi le-am mărturisit deschis: „Sunt cel mai păcătos om. Nu merit încrederea ultimului om dintre oameni. Sunt fericit”‘.. Toţi au rămas uimiţi, înmărmuriţi. Unii m-au privit cu dispreţ, alţii m-au privit cu indiferenţă, unii m-au privit cu iubirea pe care ei înşişi nu şi-o puteau explica, un singur om mi-a spus: „Meriţi să fii sărutat”! Dar eu am fugit repede în celula mea, mi-am trântit capul în perină şi… mi-am continuat plânsul… mulţumind şi slăvind pe Dumnezeu.

La data aceea atitudinea mea era ceva cu totul neînţeles. Oamenii, împietriţi de păcate, trăiau departe de propria lor realitate sufletească. Mai târziu… Câţi nu m-au fericit pe mine, câţi nu mi-au mulţumit pentru iubirea şi sinceritatea mea, care i-a salvat şi pe ei?! În aceste momente, sufletul lui Nelu era lângă mine. Şi sufletul lui Felix era lângă mine.

Ah! Dar ce să vă spun! Niciodată nu simţisem mai mult dragostea Mântuitorului revărsându-se în inima mea (mai mult) ca atunci. De la acea dată, când mi-am văzut toate păcatele sufletului meu, cu fapta, cu vorba sau cu gândul, am început să lupt împotriva păcatului, conştient. De-aţi şti voi ce grea luptă este războiul cu păcatul?!

Atunci mi- am dat seama că Dumnezeu în iubirea lui nemărginită pentru mine, m-a păzit de cele mai mari păcate cu faptă. De exemplu: în timpul când eram în liceu, am iubit o fată. În iubirea mea aş fi căzut cu ea în păcat, dacă n-ar fi intervenit puterea lui Dumnezeu, care să-i dea suficientă tărie sufletească fetei, care şi ea mă iubea foarte mult, şi, în felul acesta, amândoi, să fim salvaţi de păcat.

Dar, dragii mei, aici în închisoare, când am înţeles cuvântul Mântuitorului care spune, că chiar dacă numai te-ai uitat la o femeie şi a-i poftit-o în inima ta ai şi săvârşit păcatul curviei, am înţeles, că eu am păcătuit. Aşadar, ca să fiu dezlegat de acest păcat, a trebuit să mă duc în faţa preotului duhovnicesc şi să mă mărturisesc: am curvit, am greşit.

Lucrurile pe care vi le mărturisesc acum, vă cutremură poate, dar este de datoria mea sufletească a face aceste mărturisiri pentru pacea mea şi pentru fericirea voastră. Vreau să ştiţi că nu numai aici, dar chiar când eram afară, am luptat foarte mult împotriva păcatului. Trebuie să mărturisesc că am avut şi momente de cădere, dintre care, două momente (unul în clasa a V-a, altul în cl. a VIII-a), căderi pe care le-aş fi putut evita cu siguranţă, dacă aş fi avut o serioasă educaţie creştină, şi dacă nu mă lăsam influenţat de prietenii cei mai buni, dacă luptam mai mult cu neputinţa firii acesteia pământeşti. Este adevărat că aceste două căderi, datorită naturii sufletului meu, închinate spre curăţenie şi moralitate, n-au putut fi desăvârşit împlinite, căci scârba de păcat m-a făcut să-mi fie ruşine de mine însumi, dacă de Dumnezeu nu-mi era ruşine la acea dată şi apoi am avut mari remuşcări şi regrete, totuşi trebuie să recunosc că am fost slab.

Nu vă puteţi voi închipui cât de greşită şi de superficială este educaţia ce ni se dă nouă în şcoli. În clasa a VIII-a, frământat de problemele tinereţii i-am mărturisit lui Tuţa gândurile mele. Dintre toţi prietenii mei, atât din liceu cât, mai târziu, din Facultate, eram întotdeauna cel mai puternic partizan al abstineţei în relaţiile cu femeile. Desigur erau mulţi, cei mai mulţi, majoritatea absolută, care făceau haz, de asemenea situaţie. Viaţa morală pentru ei nu era o problemă.

Apoi am căzut în închisoare. Aici mi-am examinat cugetul. Şi mi-am data seama că chiar dacă cu fapta n-am săvârşit aceste păcate şi multe altele, cu vorba şi mai ales cu gândul, le -am săvârşit. Deci atunci, în 1943, m-am dus la preot şi, după un adânc examen de conştiinţă, mi-am mărturisit toate păcatele vieţii. Mărturisirea m-a despovărat de ele. Şi o luptă continuă duc mereu. Şi pentru om, lupta nu încetează până la moarte. Este drept că închisoarea mă fereşte de multe ispite (ex. femeile), dar are şi ea o mulţime şi o mulţime de ispite.

Azi sunt un om fericit. Cu atât mai fericit, cu cât Dumnezeu a orânduit în aşa fel încât să vă mărturisesc eu vouă, toată viaţa mea intimă! Desigur, un cutremur aţi trăit fără îndoială, dar sunt convins că este spre fericirea voastră. Exemplul ce vi l-am dat, cu toată experienţa vieţii mele pe care v-am pus-o deschis în faţa ochilor, vă va ajuta să vă priviţi adâncul sufletelor voastre. Şi atunci, sunt convins, veţi trăi cutremurul pe care l-am trăit şi eu, luând contact cu toate păcatele sufletului vostru. Duceţi-vă imediat la preot şi vă mărturisiţi. Nu există fericire mai mare, decât aceea pe care o trăieşte omul despovărat de păcate, prin mărturisire şi împărtăşanie.

Ce este dar Viaţa? E un dar al lui Dumnezeu, dat nouă oamenilor, pentru a ne purifica sufletele de păcat şi a ne pregăti prin Hristos, pentru a primi viaţa veşnică, fericirea eternă.

Ce este omul?! O fiinţă creată din iubirea lui Dumnezeu, nemărginită, căruia i-a fost pusă în faţă fericirea ş i moartea, lăsat fiind liber să aleagă. Dumnezeu îl îndeamnă mereu să aleag ă fericirea prin smulgerea din păcat. Dar vrăjmaşul omului, diavolul îi suceşte mintea omului şi-i împietreşte inima, spre a-i pierde şi a-i nimici sufletul.

Fiţi foarte atenţi. În viaţa socială oamenii se privesc şi se judecă nu după ce sunt ei în fond, ci după ce par ei în formă. Nu vă faceţi iluzii despre om. Iubiţi-l. Da! Iubiţi-l! Dar nu vă faceţi iluzii despre el, căci cine îşi face iluzii despre om suferă amar. Unul singur este desăvârşit! Unul singur este Bun! Unul singur este curat! Hristos -Dumnezeu. Oamenii, toţi sunt păcătoşi. Ne-a fost dat un dar sfânt, mărgăritar nepreţuit: Iubirea. Trăiţi iubirea.

Şi acum: Ce este Adev ărul? Adevărul este cuvântul lui Dumnezeu, Hristos. Avem poruncă de la Dumnezeu să trăim în adevăr, să ne smulgem din păcat, să sacrificăm totul pentru Hristos, pentru adevăr. Numai aşa ne putem mântui, ne putem câştiga fericirea. Cuvântul lui Dumnezeu îl găsim scris, în Sfânta Biblie, cartea cărţilor. Să ne apropiem dar, cu inimi smerite de această carte sfântă, în credinţa curată că Dumnezeu ne va lumina. Şi vom căpăta lumină.

Dau deplină libertate, cu toate mărturisirile mele intime, să fie citite de toţi cei dragi mie. Chiar dacă nu vor în ţelege azi totul, va veni o zi în care mă vor înţelege şi-şi vor da seama cât de mult bine le-am dorit, punându-mi deschis sufletul înaintea lor. Desigur, sunt două lucruri pe care în nevinovăţia voastră sufletească, vă veţi sfii a le vorbi deschis. Să ştiţi însă de la mine: Nici un om nu e curat, decât Unul singur Hristos – Dumnezeu. Şi cine fuge de realitatea propriului suflet, e un mincinos.

Căutaţi să vă apropiaţi sincer de Hristos şi lăsaţi lumea, cu păcatele ei, în pace. Veţi fi fericite şi veţi fi mult iubite de orice suflet curat: Iubiţi! Iubiţi! Iubiţi!

(Aiud, 29 ianuarie 1946)

Valeriu Gafencu, Calea spre fericire, Scrisori trimise din închisoare celor dragi,

Colecţia Rugul Aprins, Făgăraş – 2006, p.15-17


Articolul Următor
Articole Asemănătoare
962

„- Ce faci părinte? – Cad şi mă ridic!…”

„Domnul îl iubeşte mult pe păcătosul care se pocăieşte şi îl strânge cu drag la pieptul Său zicându-i: Unde ai fost până acum copilul Meu? De multă vreme te aştept!”(Sfântul Siluan Athonitul) Dumnezeu întotdeauna ne numără ridicările şi nu căderile. Niciodată nu o să ne întrebe Doamne de ce am căzut; fiindcă ştie, înţelege, simte, […]

Articole postate de același autor
141

Ocrotirea peste măsură a copiilor

Un alt lucru care îi vatămă pe copii este ocrotirea peste măsură, adică grija exagerată, frământarea şi neliniştea părinţilor. Ascultaţi o întâmplare. O mamă mi se văita că pruncul ei de cinci ani nu o ascultă. Îi spuneam „Tu greşeşti”, dar nu pricepea. Odată am mers cu această mamă, cu maşina ei, într-o plimbare spre […]



Urmăriți-ne pe Facebook!