Toţi cei ce sunt vrednici de viaţa fericită în Rai se vor vedea şi se vor recunoaşte unii pe alţii

1351

Sfânta Scriptură ne dă despre aceasta încă o dovadă când ne istoriseşte că Sfinţii Apostoli Petru, Iacov şi Ioan au recunoscut numaidecât pe Moise şi pe Ilie pe muntele Taborului, veniţi din cealaltă lume, deşi ei nu i-au văzut niciodată, ci doar ştiau de existenţa lor. Atunci ei i-au recunoscut desă­vârşit fără a-i confunda cu alţii, fără a-i confunda nici între ei, ci i-au numit pe numele lor.

Viaţa sfinţilor ne arată că ei, necunoscând nicidecum pe oarecare persoane, vedeau, încă la prima întrevedere, starea sufletelor lor, locul pe care îl aveau în societate, viaţa lor casnică şi numeau numele lor, toate acestea fără să le fi cunoscut mai înainte. Totul era pătrunzător simţurilor curăţite şi toate lucrurile ascunse le erau cunoscute.

Putem aşadar înţelege, întemeindu-ne pe măr­turisirea Sfintelor Scripturi, că aceste suflete înzes­trate cu simţuri atât de desăvârşite pe pământ nu vor pierde nicidecum această desăvârşire dincolo de mormânt, ci, dimpotrivă, lucrarea simţirilor va primi o putere nouă după ce sufletul va ieşi din acest trup muritor, după cum zice Apostolul Pavel. Aşadar, toţi cei ce sunt vrednici de viaţa fericită în Rai se vor vedea şi se vor recunoaşte unii pe alţii. 

Prin urmare, toţi cei ce ne sunt scumpi pe lumea aceasta vor fi recunoscuţi de noi şi ne vor recunoaşte dacă vor moşteni viaţa veşnică.

Din Părintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2010, p. 428-429


Articole Asemănătoare
2391

Soarta noastră la Judecata de Apoi

Sufletele primesc răsplata îndată după judecata particulară, însă nu întreaga răsplată, pe care nu o vor primi fără noi, ci înaintea tuturor, la Judecata cea de Apoi, la care se va arăta toată omenirea. Binele şi răul dezvoltându-se pe pământ, cei ce le săvârşesc trebuie să primească răsplata abia la sfârşit, la isprăvirea lucrării lor, […]

Articole postate de același autor
1076

Nu este rană mai dureroasă ca rana pricinuită de zavistia frăţească

Pe la anul 380 (adică acum 1578 de ani) păstorea în Cetatea Cezareei, Episcopul Faretrie. Era episcop numai cu numele, căci grija lui nu era pentru mântuirea turmei, ci pentru avere şi trai răsfaţat. Ştia cum să se linguşească pe lângă dregătoriile împărăteşti pentru a câştiga protecţie şi nume bun peste tot. Era — cum […]