Taţi fără copii, mame în lacrimi, drame reale care te zguduie în aeroportul Otopeni

4510

Cursa de Napoli.

Ca orice cursă spre Italia, era plină ochi de români. Am căutat locul de fumat, care, la Otopeni, ce-i drept, este unul decent. Am stat vreo 20 de minute, preţ de 2 ţigări, timp în care mi-am făcut planul de bătaie, citind mai multe despre Amalfi, Pompei şi Capri. O stare de confort interior, bună dispoziţie. Vremea se anunţa bună în Italia, doar ceva ploi, aşa că aveam toate motivele din lume să fiu liniştit.

Am ieşit din locul de fumat, am cumpărat o apă şi am plecat spre poarta de îmbarcare. Mai aveam vreo 30% baterie, deci timp de facebook sau vreun joc stupid, până când urma să ne urcăm în avion. Am găsit cu greu loc şi am luat telefonul. Erau lângă mine doar români.

Deodată, m-am ridicat ca tras de un resort. Lângă mine, un tip era cu Skype-ul deschis. Auzeam toată conversaţia. M-am şi uitat, pentru că mi se păruse ceva ciudat. Tipul avea lacrimi. Şi ţinea mâna pe tabletă. Acolo erau copiii lui. Soţia, pe fundal, şi soacra. Nu redau conversaţia, dar aceasta era chiar dramatică. Copiii îl întrebau când vine. El tot promitea că de Paşte va fi acasă. Apoi se ştergea de lacrimi. Şi spunea că îi iubeşte. M-am ridicat înmuiat şi eu şi m-am dus la geam. Am privit în jur ca trezit dintr-un vis. Toţi erau pe tablete şi vorbeau acasă. O femeie îi spunea fiicei să asculte de bunica şi să-şi facă temele, chiar dacă începe vacanţa.

Un alt tip îi spunea nevestei ca săptămâna viitoare îi va trimite 200 de euro să plătească banca. Toţi erau prinşi într-un joc dramatic al vieţii. M-am prăbuşit pe scaun. Eram într-un avion al oamenilor noştri, care, aşa cum spunea bunica mea, au plecat în străineţuri, pentru un rost. Cu accent de Moldova, de Oltenia sau de ardeleni cuminţi. O diasporă tristă. Oameni care-şi văd copiii de 2-3 ori pe an. Care s-au dus pentru mia aia de euro în lume şi care, atunci când iau o pâine, se gândesc că trebuie să trimită jumătate sau mai mult din bani acasă, în micile oraşe falimentare ale României, în satele noastre depopulate.

O tânără din Neamţ ţinea telefonul în mână, cu lacrimile curgându-i nestingherit. Pe ecran erau părinţii ei, care îi spuneau să aibă grijă de ea, că „uite ce ştiri sunt la tv cu româncele din Italia”.

Asta a fost doar o cursă spre Italia, una din cele peste 10 care decolează zilnic. Şi nu pleacă cu turişti de Amalfi. Pleacă cu un sfert de Românie, lăsând acasă un alt sfert îndurerat. Inimi care se rup pe din două.

Românii vin acasă maximum de 2-3 ori pe an. Dacă vin mai des, Doamne ferește!, este doar din cauza unui deces…

Copiii cresc fără unul sau, şi mai rău, fără ambii părinţi. Fără afecţiunea lor, fără ancoră…

Vom avea, în viitor, o generaţie atrofiată, una care a crescut fără căldura familiei.

Liviu POPESCU


Articole Asemănătoare
1419

Ce vremuri, Doamne, ce vremuri!

Aerul mirosea a flori de salcâm, a primăvară. Era o zi de început de mai, dar în sufletul Suzanei bântuia furtuna. O chinuiau de câteva săptămâni aceleaşi întrebări: Cum de nu l-a mirosit mai demult pe dragul ei soţior? Ce i-a făcut puştoaica? Cu ce l-a vrăjit? Poate că a înşelat-o înainte de a o […]

Articole postate de același autor
2375

Omul adeseori rânduieşte şi ho­tărăşte pentru toate fără Dumnezeu

Cineva făcuse o crescătorie de peşte şi toată ziua spunea slavă Ţie, Dumnezeule!, pentru că vedea me­reu purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Îmi spunea că peştişorul, din clipa când apare şi este mic ca gămă­lia acului, are şi un săculeţ de lichid, ca să se hrăneas­că până ce se va mări şi va putea […]