Suntem nebuni dacă credem că avem dragoste

1296

„Care ar fi începutul dragostei? De unde s-o apuci şi încotro s-o îndrepţi?”. Dumnezeu a venit pe pământ ca să ne binevestească dragostea. Dumnezeu Însuşi este dragoste. Poruncile Lui de început, temelia vieţii noastre, sunt legate de dragoste: „Iubeşte pe Dumnezeul tău din toată puterea ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Toţi ştim aceasta, însă mi s-a părut foarte interesant faptul că această poruncă de căpătâi şi atât de simplu de rostit este atât de greu de priceput în esenţa ei.

Fiecare om cu bunăvoinţă face un efort pentru a deprinde dragostea. Toţi suntem conştienţi de neputinţa noastră de a iubi şi numai dacă suntem nebuni credem că avem dragoste. Dar dacă avem puţină sinceritate, puţină seriozitate, vedem în noi la tot pasul această neputinţă de a iubi. Dacă mă uit înapoi în viaţa mea, nu găsesc nici un om care să mă fi iubit şi căruia eu să-i fi putut răspunde aşa cum aş fi vrut, aşa cum s-ar fi cuvenit. Întotdeauna dragostea pe care am primit-o a fost peste puterile mele de a răspunde. Şi în strădania aceasta de a înţelege dragostea, de a răspunde celuilalt, dar mai întâi de toate de a răspunde Mântuitorului Hristos, Care ne-a poruncit şi ne-a rugat să iubim, în strădania de a-L înţelege pe Hristos în această poruncă, în strădania de a-L înţelege pe Dumnezeu ca dragoste, fiecare dintre noi încearcă să iubească.

Dragostea este o stare, dar această stare străbate prin anumite gesturi exterioare. Oamenii obişnuiţi înţeleg dragostea în multe feluri. „Mă iubeşte pentru că m-a aşteptat, m-a aşteptat pe ploaie, pe frig, a făcut un drum îndepărtat ca să vină până la mine, mi-a acordat din timpul său, din darurile sale, m-a ajutat cu bani, m-a primit la el acasă…” şi aşa mai departe. Toate acestea sunt gesturi care izvorăsc din dragoste. Totuşi nu este neapărat ca aceste gesturi să presupună dragostea. Pentru că darurile se oferă de multe ori şi cu alte scopuri, cu scopul de a dobândi ceva, de a-l avea de partea noastră pe cineva pentru a ne atinge un scop mai nobil sau mai puţin nobil.

Dincolo de aceste gesturi exterioare, noi, cei care suntem în Biserică, cei care am mai citit nişte cărţi despre duhovnicie, care avem un duhovnic, ştim că există o lucrare lăuntrică a fiecărui om, există un exerciţiu prin care ne educăm mintea, ne educăm voinţa, ne educăm inima. Şi atunci care ar fi atitudinea inimii noastre atunci când iubim?

Apostolul Pavel, când a trebuit să definească dragostea, a vorbit prea puţin de gesturile ei exterioare, el s-a referit la nişte porniri şi simţăminte ale inimii: „Dragostea toate le rabdă, dragostea toate le crede, dragostea toate le iartă, dragostea nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr….

Extras din Ieromonah Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, Editura Cathisma, București, 2006, p. 64-66


Articole Asemănătoare
886

Pentru cei ce I se încredinţează Lui, toate sunt cu putinţă

Iată, spune Iisus, în Apocalipsa Sfântului Ioan: Eu stau la uşă şi bat (3, 20), la uşa inimii fiecăruia. Dacă vei auzi şi vei voi, vei deschide şi Eu – Iisus – voi intra şi voi cina împreună cu tine şi tu cu Mine. Cât de aproape este Iisus de fiecare dintre noi! Împărăţia lui […]

Articole postate de același autor
957

Omul stricat, stricat gândeşte

Mi-au spus unii că se smintesc pentru că văd multe lucruri strâmbe în Biserică. Iar eu le-am spus: „Dacă vei întreba o muscă: „Sunt flori în locul acesta?”, ea îţi va spune: „Nu ştiu. Ci ştiu numai că acolo jos, în groapă, sunt cutii de conserve, gunoaie, necurăţii”, şi îţi va înşira toate murdăriile pe […]