Soţia credincioasă

12463

Vreau să vă povestesc un caz. Un tânăr oarecare a simpatizat o tânără, care trăia duhovniceşte. Şi pentru ca să-l simpatizeze şi ea, încerca şi el să trăiască duhovniceşte, să meargă la biserică, etc. În cele din urmă s-au căsătorit. Însă, după câţiva ani, bărbatul acesta şi-a început din nou viaţa sa lumească de mai înainte.

Deşi avea copii mari – un băiat la facultate şi două fete, una la liceu şi cealaltă la gimnaziu -el continua să trăiască o viaţă destrăbălată. Avea o întreprindere mare şi câştiga mulţi bani, dar cei mai mulţi îi cheltuia cu viaţa sa desfrânată. Sărmana lui soţie ţinea casa prin economiile ce le făcea şi copiii cu sfaturile ei. Nu-l clevetea pe tatăl copiilor, pentru ca ei să nu se îngreţoşeze de el şi astfel să se rănească sufleteşte, dar şi pentru a nu fi atraşi şi ei de o astfel de viaţă, noaptea târziu, atunci când acesta se întorcea acasă, soţia lui uşor îl putea justifica în faţa copiilor, spunându-le că are treburi, dar la amiază când mergea acasă cu câte o prietenă, ce putea să le mai spună? Dar ce făcea acest om fără frică de Dumnezeu? Cu toate că nu merită să fie numit om, pentru că nu avea deloc omenie.

Îi telefona femeii sale să-i pregătească mâncarea ce o prefera şi venea la amiază, la masă cu una din prietenele lui. Sărmana mamă, îi primea cu bunătate, pentru a nu intra la gânduri copiii ei. Dădea impresia că aceea este o prietenă a ei şi că tatăl copiilor a trecut pe la ea pe acasă şi a adus-o la ei cu maşina. Îi trimitea pe copii în camerele lor să înveţe, pentru că se temea ca nu cumva să vadă vreo scenă ruşinoasă, deoarece, din păcate, bărbatul ei nu se ferea, şi făcea lucruri necuviincioase şi în casă. Iar aceasta se întâmpla în fiecare zi la amiază. Şi acesta atât de des îşi schimba prietenele, încât copiii au ajuns s-o întrebe pe mama lor: “Mamă, dar câte prietene ai?”. “Ne cunoaştem de mai demult”, le spunea aceea.

Pe lângă toate acestea, acela o trata pe sărmana femeie mai rău decât pe o servitoare, deoarece se purta cu ea cu multă barbarie. Gândiţi-vă, această mamă să slujească în fiecare zi la două dobitoace, care îi necinsteau casa, iar ea să pună mereu gânduri bune în mintea copiilor ei. Şi nu ştia dacă povestea aceasta se va termina vreodată, ca să poată spune: “Voi face răbdare”, şi astfel să aibă puţină mângâiere. Iar povestea aceasta a durat mulţi ani. Şi fiindcă dăduse ticălosul, multe drepturi diavolului, era firesc să primească înfricoşătoare înrâuriri diavoleşti. Era ca un nebun, nu se putea controla, nimic nu-i convenea, într-o zi, alergând ca un nebun cu maşina şi fiind ameţit de beţia poftei trupeşti, a deviat de pe drum şi a căzut într-o prăpastie. Maşina s-a zdrobit cu totul, iar el s-a rănit grav. L-au dus la spital, iar după o perioadă de internare, a fost adus acasă schilodit.

Dar nici o prietenă de a lui nu a venit la el, pentru că acum nu mai avea bani mulţi, iar faţa lui era mutilată. Atunci devotata lui soţie şi mama cea bună îl îngrijea cu multă bunătate, fără să-i amintească nimic din viaţa lui cea desfrânată. Fapta aceasta a ei l-a mişcat mult şi l-a schimbat duhovniceşte. S-a căit cu sinceritate şi s-a spovedit. A trăit creştineşte câţiva ani, în pace sufletească, apoi s-a odihnit în Domnul. După moartea tatălui, fiul său a preluat munca aceluia, şi întreţinea familia. Şi împreună cu surorile lui au trăit în dragoste, pentru că primise învăţături bune de la buna lor mamă. Această mamă a fost o eroină. A băut ea toate otrăvurile, numai ca să nu i se destrame familia şi să nu i se amărască copiii, a ştiut să ţină corect cârma familiei, l-a mântuit şi pe bărbatul ei, agonisindu-şi pentru toate acestea multă răsplată în ceruri. Dumnezeu o va aşeza pe această femeie în locul cel mai bun din rai.

Extras din Cuviosul Paisie Aghioritul, “Viaţa de familie“, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003, p.52-54

Şi o altă istorioară:

În timpurile sovietice locuia în oraşelul nostru o familie. Soţia era o femeie credincioasă şi cu frică de Dumnezeu, soţul – un ateist convins, activist al partidului, deşi şi el cândva botezat. Necătând la diferenţele de păreri şi idei despre viaţă, trăiau în pace şi înţelegere, fără de a încerca insistent să-şi schimbe partenerul. Doar activitatea sa de partid, îl făcea „activist” şi la numeroasele evenimente, unde din abundenţă se consuma băutura.
Cu timpul dependenţa de alcool s-a transformat într-o adevărată patimă. Şi-a pierdut serviciul, iar mai apoi şi mai grav, a început a dispărea de acasă, se tăvălea beat pe străzi, dar şi aşa soţia nu l-a părăsit. Se ruga cu durere pentru el, îl căuta pe la gunoişte, îl aducea acasă şi îl aducea într-o stare omenească, îl interna la spitale, îl îngrijea cât putea. Iar el se întorcea de la spital acasă … şi toate reluau de la început. Printr-un cuvânt acea suferinţă a noastră obişnuită. Şi aşa a contiunuat ani la rând…

Dar iată după o nouă cădere în această grea patimă, când soţul deja a ajuns la o stare de degradare completă, ea l-a găsit nu doar în ulmul stadiul al alcoolismului, dar şi în ultimul stadiu de cancer pulmonar. La spital nu a mai fost primit, şi l-au lăsat să moară acasă. El se stingea văzând cu ochii. Şi iată că într-o dimineaţă îşi cheamă soţia şi îi spune (vă aduc aminte că cazul a avut loc pe timpul dominării ideologii comuniste): «Spune-mi, dacă uite am dus o viaţă atât de netrebnică şi întinată de păcate, aş putea şi eu să vorbesc cu un părinte?»

Ar trebui oare să menţionez ce bucurie a simţit soţia sa la aceste cuvinte! Ea a cheamat un preot, care l-a mărturisit şi împărtăşit pe bolnav, şi atunci când soţii au rămas singuri, soţia l-a întrebat : «Cum oare ai hotărât să chemi un preot?» Şi el i-a răspuns:

– Ştii, eu am meditat mult… Doar de câţi ani te chinui cu beţiile mele, cu viaţa mea groaznică şi netrebnică… Eu doar tot înţeleg … şi că eşti o femeie atât de slabă şi gingaşă… şi cum ai suportat toate acestea, fără să mă urăşti, fără a mă blastama pentru faptele mele, cum de nu m-ai părăsit cum fac multe alte femei. Ţii minte te-am întrebat odată despre toate aceste lucruri şi tu mi-ai răspuns: «Dumnezeu îmi dă puteri». Dumnezeu ţi-a dat… Şi iată privindu-te şi aducându-mi aminte de viaţa mea eu am înţeles, că cu adevărat toată grozăvia din viaţa ta nu ai fi în stare să o suporţi singură , de aceea şi am înţeles – Dumnezeu există! Şi mie, unui beţivan, mi-a apărut dorinţa să-mi termin măcar viaţa treaz, împăcat cu Dumnezeu şi cu oamenii. De la Dumnezeu deja mi-am cerut iartare şi acum vreau să o fac şi faţă de tine. Iartă-mă în numele Domnului pentru toată durerea din viaţa ta pe care ţi-am adus-o eu !

Desigur că nu este simplu de urmat calea pe care au ales-o aceste femei, dar totuşi aceste istorii nu sunt deloc unicale. Doar că ele au trăit după îndemnul – Nu există dragoste mai mare, decât să-ți pui viața pentru aproapele tău! Şi în schimbul la permanentele întrebări pe care adesea le auzim astăzi „de ce eu, de ce să mă schimb eu, de ce să răbd eu?”, să înceapă să se-ntrebe şi „de ce nu eu?”

Familia, este cel dintâi aşezemânt dumnezeiesc, pe care l-a făcut Dumnezeu pentru om în Rai, cu sfatul Preasfintei Treimi: „Nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor asemenea lui.” (Facerea 2, 18). Familia este celula şi izvorul vieţii pe pământ, temelia vieţii de obşte, prima biserică întemeiată de Dumnezeu, din iubirea pentru om, după modelul bisericii cereşti, adică a obştii îngerilor, şi al sfinţilor din cer.

Şi cât respect merită acel, care şi atunci când nu mai vede şanse pentru salvarea familiei tot le caută…în propriul suflet, în milostivirea Domnului. Şi nu-l va lăsa Dumnezeu. Este o cale de luptă pentru propria familie, o luptă a dragostei care ne va acoperi şi curăţi de multe păcate.

Nu cedaţi, nu cedaţi nici uşor, nici când e foarte greu. Nicicând! Luptaţi pentru familiile voastre cu ajutorul lui Dumnezeu! Rămâneţi soţii şi mame – în inimile voastre, în gândurile voastre, necătând la ideile lumii ce ne înconjoară. Şi pentru această stare şi luptă va veni şi harul şi binecuvântarea Domnului peste noi, şi vom înţelege că nu există nimic mai important decât familia noastră şi decât viaţa alături de Dumnezeu.

Natalia Lozan

 


Articole postate de același autor
265

Şi dacă lumina din mine e mai degrabă întuneric …

În afară de timpul când ne rugăm, încercând să-I vorbim lui Dumnezeu, există şi momente, când ne vorbeşte însăşi Dumnezeu, atunci când auzim sau citim Cuvântul său viu, adresat tuturor şi în acelaşi timp, fiecăruia dintre noi în parte. Iar despte faptul că această conversaţie este cu adevărat misterioasă şi personală ne-o poate dovedi şi […]



Urmăriți-ne pe Facebook!