Smerenia adevărată și pocăința desăvârșită – cele două vâsle cu care trebuie să înaintăm duhovnicește

315

Iubiți întru Hristos frați și surori

Orice corăbieri înoată pe mare cu scopul de a ajunge în țara dorită sau la limanul liniștit. Astfel înotăm și noi sufletește, în Postul Mare, pentru a ajunge la limanul cel plin de odihnă, de bucurie și de mângâiere duhovnicească, limanul Sfintei Învierii a Domnului Iisus Hristos. Dar după cum corabia, pentru a merge și a ajunge la locul propus, are nevoie de vâsle și alte utilaje, la fel și sufletul are nevoie de rugăciune, înfrânare și alte fapte bune, pentru a călători cât mai duhovnicește în perioada Postului Mare. După cum corabia este de multe ori pusă în primejdii de valurile mării, la fel și sufletul este pus de foarte multe ori în primejdii de valurile poftelor și a păcatelor. Însă după aceste asemănări, dintre suflet și corabie, este și o diferență între ele. Și anume, dacă corabia se îneacă, este perdută, și ea ca materie, și cei care sunt în ea, iar sufletul omului chiar dacă este înecat de valurile păcătoase ale acestei lumi, și chiar dacă stă afundat mult în adâncul păcatelor, totuși poate în cele din urmă să se salveze sau să fie salvat. Și multe asemenea cazuri avem în sinaxarele și cărțile de învățătură creștină, de întoarcere a celor păcătoși spre Dumnezeu.

Unul din cele mai elocvente și mai încrezătoare exemple de întoarcere spre Dumnezeu a omului înecat de valurile învolburate ale acestei lumi dezmerdătoare, este cazul Cuvioasei Maria Egipteanca, pe care, Sfânta Biserică, ni-l pune în fața noastră a tuturor, ca pe o icoană vie, în a cincia duminică din Postul Mare. Probabil cunoașteți cu toții că această sfântă, încă de la 12 ani a început să-ți întineze trupul cu tot felul de păcate și, timp de 17 ani nu a încetat săvârșirea păcatelor, afundându-se mai mult și mai mult în adâncul patimilor perzătoare de suflet. Dar Dumnezeu ne zice prin proorocul Iezechel: „nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu” (Iez. 33, 11). Astfel, Dumnezeu nu doar că a dorit întoarcerea Cuvioasei Maria, ci chiar ne-a propus-o ca model de adevărată și desăvârșită pocăință.

Fiecare dintre noi am intrat în Sfântul și Marele Post cu unele păcate, mai mari sau mai mici, pe care poate le-am și spovedit, dar diavolul se strecoară de multe ori în mintea și chiar inima noastră zicându-ne: crezi că o să-ți ierte Dumnezeu tot ce ai făcut tu rău până acum? Însă Dumnezeu, repet încă o dată, ne arată prin pilda de întoacere a Cuvioasei Maria că ne poate ierta toate păcatele, doar că trebuie să venim sincer spre El, având dorința deplină de a nu mai săvârși, pe cât ne stă în putință, păcatele deja spovedite.

Încă multe pilde ne pune în fața noastră viața Cuvioase Maria Egipteanca, dar important este să tragem atenția încă la una. Atunci când ea, s-a dus spre Ierusalim, de-a valma cu toată mulțimea ce mergea să se închine Sfintei Cruci – și cunoaștem episodul – nu a putut să intre să se închine ca și ceilalți oameni. O putere nevăzută i se împotrivea să intre și ea să se închine. În legătură cu această întâmplare, Sfântul Teofan Zăvorâtu ne spune: „Păcatele te îndepărtează de Dumnezeu și tot ele sunt zidul care ne opresc să ajungem din nou la El”. Dar totodată trebuie să înțelegem că, nu poți oricum să te apropii de sfințenie, de aceea și este nevoie să ne spovedim mai întâi și apoi să ne împărtășim.

După ce cuvioasa Maria a încercat de câteva ori și văzând că nu poate intra și-a recunoscut păcătoșenia sa, umilindu-se s-a rugat înaintea icoanei Maicii Domnului, ce era deasupra intrării, ca să-i îngăduie să se închine și ea ca toată lumea, la Crucea Fiului său și a făgăduit că își va schimba viața păcătoasă. La fel și noi, dacă nu ni se împlinește vreo oarecare dorință sau nu dobândim încă ajutorul cerut de la Dumnezeu, trebuie să recunoaștem că păcatele noastre sunt cele care împiedică, mila și bunătatea cerească să ajungă la noi.

Iubiții mei fii duhovnicești

Pocăința adevărată – ne spun Sfinții Părinți – este îndepărtarea de păcatele pe care le-a spovedit. Viața cuvioasei Maria ne arată ce înseamnă adevărata pocăință, dar mai ales care sunt roadele ei și unde te duce această pocăință – stătea ridicată de la pământ învăluită de o lumină necreiată în timpul rugăciunii și, înălțându-se astfel a ajuns în Împărăția Cerească.

Însă mai este ceva important de reținut. Cuvioasa Maria păcătuise 17 ani, dar pentru păcatele făcute în acea perioadă, s-a nevoit în putiea Iordanului cu rugăciune fierbinte, post aspru, frig, arșițe, lupte de la diavol și multe încercări și ispit timp de 47 de ani. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: „Ca să avem nădejde de mântuire și să credem că vom fi moștenitori ai Împărăției Cerești, trebuie să facem mai multe fapte bune, decât păcate, să jertfim mai mult timp pentru Dumnezeu, decât pentru trup și păcate”. Or, viața Cuvioasei Maria Egipteanca ne arată importanța acestui lucru și ne îndeamnă spre aceasta.

Duminica a cincia din Postul Mare, dragii mei, ne cheamă nu doar spre pocăință sinceră și adevărată, ci și spre smerenie adevărată. Evanghelia duminicii ne pune în față episodul când, Hristos făcea ultima călătorie spre Ierusalim, împreună cu ucenicii Săi. Dintr-o dată Iacov și fratele său Ioan vin către Învățătorul lor c-o rugăminte omenească: „Dă-ne să stăm unul de-a dreapta și altul de-a stânga Ta”. Sfinții Părinți ne spun că această cerere a acestor doi apostoli reprezintă o poticneală a întregii lumi ce este stăpânită de mândrie și caută slava deșartă prin diferite funcții înalte. Însă această aspirație a apostolilor și a noastră deopotrivă, reprezintă în sine un păcat. De aceea și Hristos zice nu tuturor, și apostolilor, și nouă: „Cine dintre voi vrea să fie mai mare, să fie slujitorul tuturor”. Și ca să nu ne revoltăm de această poruncă divină, care, să recunoaștem sincer nu prea ne convine, imediat Hristos ne spune că și El: „N-a venit să i se slujească, ci ca să slujească și să-și dea sufletul Său ca răscumpărare pentru mulți”.

Nu v-ați gândit vreo dată, de ce este oare așa de greu să te smerești? Ne spune Sfântul Efrem Sirul: „Cel care se smerește, pe diavol îl biruiește și sufletul și-l sfințește”. Însă diavolul niciodată nu dorește ca noi să ne sfințim și mai ales să-l biruim. De aceea și ne înpotmolește pe fiecare, mai mult sau mai puțin, cu gânduri și cugete de mândrie și slavă deșartă. Aceste două patimi – ne spune părintele Cleopa – a dus în iad și oameni și îngeri, deoarece știm că, Lucifer, cel care era căpetenia îngerilor, mândrindu-se și dorind să aibă mai multă slavă, a căzut din cer și din înger luminat, a ajuns drac întunecat.

Rezumând cele spuse până aici, să reținem că, dacă dorim – dar trebuie – să înaintăm duhovnicește pe calea Sfântului Post, cât și a întregii vieți, să ne folosim de aceste două vâsle care ne sunt puse astăzi la îndemână, una fiind pilda de smerenie adevărată, de care ne vorbește Hristos, iar cealaltă, pilda de pocăință desăvârșită a Cuvioasei Maria Egipteanca.

Preasfințitul PETRU

Episcop de Ungheni și Nisporeni


Articole postate de același autor
332

PS Petru: să ne nevoim făcând fapte bune ca rodire şi sfinţire a sufletului

Iubiţi întru Hristos fraţi şi surori O bună parte dintre credincioşi, cînd vine vorba despre sfintele posturi, cea mai mare atenţie o acordă doar Postului Mare. Această neglijenţă faţă de posturi e din motivul că, majoritatea nu cunosc şi nici nu prea vor să cunoască, folosul postului. De aceea, aşa cum spune Sfîntul Ierarh Ioan […]