Sfântul Mare Mucenic Dimitrie – Izvorâtorul De Mir

371

Fără îndoială că Sărbătoarea Sfântului Dimitrie este una din marile sărbători ale Bisericii, pentru că ea ne odihneşte în poiana binecuvântată cu sfinţi, de această dată în cea cu numele Dimitrie Basarabov, acolo de unde slava lui Dumnezeu ne va lumina şi ne va întări, pentru ca, văzând faptele lui, să Îl preamărim pe Dumnezeu din ceruri. Şi preamărindu-L pe Dumnezeu din ceruri, Îl aducem iarăşi şi iarăşi în apropierea inimilor noastre, în cuprinderea sufletelor noastre şi în binecuvântarea buzelor noastre.

Născut fiind în cetatea Tesalonicului, mai bine zis undeva în sudul ei, Dimitrie avea să fie mai întâi ostaş şi mai apoi, urcând pe treptele ierarhiei soldăţeşti – cum spune o veche traducere a Vieţilor Sfinţilor –, să ajungă ceva mai sus de gradul de centurion, deci unul pus peste mai mult de o sută de oameni. A fost ispitit cu tot felul de funcţii lumeşti, dar în vremea aceea prigoana împotriva creştinilor era pornită şi cine-şi asuma creştinismul îşi asuma moartea, căci dorinţa de a-L mărturisi pe Hristos era echivalentă atunci cu dorinţa de a muri pentru Hristos. Nu s-a ascuns nici o clipă Sfântul Dimitrie, cum n-aveau s-o facă niciodată marii mucenici ai Bisericii. Ei n-au umblat cu ascunzişuri, n-au încercat să spună că nu sunt creştini, mai cu seamă că în faţa comunităţilor din care făceau parte. Ei s-au vădit creştini prin faptele şi prin lucrarea lor, prin cuvintele şi participarea lor la viaţa cetăţii şi, mai ales, prin puterea rugăciunii lor. Că va fi făcut Sfântul Dimitrie toate acestea din timpul vieţii, nu ne îndoim; pentru că altfel nu se explică faptul că, în vremea întemniţării sale, venind tânărul Nestor să ceară binecuvântare pentru a-l înfrunta pe Lie, omul de bază al împăratului, i-a dat nu numai binecuvântarea, dar, aşa cum zice rugăciunea dintru Acatist: „…proorocitu-ţi-a Nestor şi uciderea lui Lie şi moartea ta pentru Hristos”. E un amănunt care scapă vieţii sfinţilor Dimitrie şi Nestor, dar noi putem să-l identificăm. Cu ce fusese prilejuită această bătălie între Lie şi Nestor nu ne e greu de bănuit. Maximilian pornise o puternică prigoană în zona Tesalonicului şi, aşa cum prost obicei aveau împăraţii romani, în loc de fiare dădeau gladiatorilor pe creştini. Mieii cei blânzi ai lui Hristos erau daţi fiarelor spre a fi mai apoi ucişi. Şi nici o clipă creştinii nu s-au gândit să riposteze. De ce de data aceasta lui Nestor i se cerea să întoarcă un pic mărirea lui Lie? Pentru că prin el se vădea păgânismul puternic sau, mai cu seamă, haideţi s-o spunem pe cea dreaptă, prea părea diavolul de nebiruit.

Iată de ce binecuvântarea aceasta a Sfântului Dimitrie nu vine împotriva omului Lie, ci împotriva duhului care-l făcea tare, pentru că, aţi remarcat, întotdeauna cei care au puterea în mână şi o folosesc prost, sunt mânaţi de un duh ce nu ţine de Împărăţia lui Dumnezeu. Deci binecuvântarea Sfântului Dimitrie vine să-i întărească pe toţi acei care, până la sfârşitul veacurilor, vor înfrunta vreodată, fie în arene publice, fie în arenele familiilor lor, duhul acesta al lui Lie, alt nume care ar fi putut constitui răspuns la întrebarea lui Hristos, din Evanghelia adresată îndrăcitului din Gadara. Binecuvântarea Sfântului Dimitrie vine peste Nestor şi acesta înfrânge reprezentantul împărăţiei pământeşti şi a împărăţiei subpământeşti. Prin biruinţa lui, Nestor arată că în cele din urmă mai de seamă este binecuvântarea unui sfânt, decât banii plătiţi de un împărat pentru tine.

Auzind aceasta, împăratul s-a mâniat. Şi s-a mâniat o dată pentru că-i fusese ucis Lie, şi altă dată pentru că Nestor strigase în ajutor, atunci când era mai grea lupta: „Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi!”, Nestor nefiind creştin, se pare, sau fiind unul dintre tinerii cateheţi, dintre tinerii convertiţi la creştinism, dar încă nebotezaţi. Şi Dumnezeul lui Dimitrie, Care-i una cu Dumnezeul nostru, îi ajută şi Lie este sfărâmat, împăratul văzându-şi dărâmată orice dorinţă de a mai avea pe cel mai bun luptător de partea lui. Şi atunci merge şi-l atacă pe Dimitrie. Trimite suliţaşi care pătrund în temniţă şi Dimitrie, într-un ultim gest, nu de resemnare, ci de bărbăţie, ridică mâna dreaptă (în sus), fiind împuns în coastă. Şi se face, cum zice cântarea de la Priveghere: „Făcutu-te-ai asemănător lui Hristos, Cel Care mai înainte ridicat-a mâna pentru păcatele tale, Dimitrie, tu ridicând şi lăsându-te însuliţat în coasta ta, pentru păcatele noastre.”

Iată, aşadar cum identitatea aceasta între Jertfa lui Hristos şi asemănarea mare pe care Dimitrie o impune prin jertfa sa ne face să ne gândim că, în momentele acelea de cumpănă, Însuşi Domnul era Cel Care-i vorbea lui Dimitrie şi Însuşi Domnul era Acel Care pătimea, iar coasta lui Dimitrie împunsă purta în sine degetul tămăduitor al lui Hristos, pentru că, dacă de moarte pământească şi omenească a fost lovit, sufletul său înălţatu-s-a la ceruri, precum tămâia cea binemirositoare şi rugăciunea ce o binecuvântează, în Împărăţia lui Dumnezeu.

De ce este minunată această sărbătoare a Sfântului Mare Mucenic Dimitrie? Pentru că într-o lume în care suntem aproape obsedant obligaţi să ne creăm alţi idoli şi alte icoane, Sfântul Dimitrie vine cu normalitatea lui de soldat al lui Hristos, de ostaş al lui Hristos din marea oaste a Domnului, care este Biserica în slava ei. Dimitrie nu vine să facă un act extraordinar de mare. Ostaş fiind al unui împărat pământesc, la tinereţile lui sigur ar mai fi avut vreo 20-30-40 de ani de slujire împăratului în oastea lui şi sigur moartea tot ar fi venit; dar iată-l pe Dimitrie preferând să moară tânăr, pentru un Împărat mult mai mare şi pentru o Împărăţie mult mai binecuvântată decât aceea în care fusese ispitit s-o vadă înaintea ochilor săi!

Sunt mulţi care – nu-i aşa? – comentează că ne închinăm sfinţilor. Vedeţi dvs, omul este cu atât mai om cu cât se apropie de Dumnezeu şi ţinta la care suntem chemaţi este îndumnezeirea noastră, prin harul lui Dumnezeu. Or sfinţii, iată, prin această primire a harului Duhului Sfânt, s-au făcut atât de luminoşi, încât aproape că lumina lor ne face să închidem ochii. Şi noi nu mai bănuim că lumina aceea ne vine dinspre sfinţi, ci că ea vine dinspre Hristos, pentru că Hristos Însuşi se oglindeşte atât de mult în sfinţii aceştia, încât dinspre ei spre noi, ca într-un joc al oglinzilor binecuvântate, vine lumina lui Hristos! Ei sunt, dacă vreţi, lentila prin care Dumnezeu face să vină înspre noi raza arzătoare a harului Său dumnezeiesc, pentru aprinderea inimilor noastre. Şi foarte rar se întâmplă să auzim despre mărturia şi martirajul vreunui mucenic, fără ca inima noastră să nu lăcrimeze cu mărgăritare de lacrimi.

Dimitrie moare şi este îngropat probabil chiar în temniţa aceea deasupra căreia, peste timpuri, creştinii din Tesalonic, ştiind că acolo a murit Dimitrie, au zidit o biserică mică, între zidul unei băi comunale şi zidul înconjurător al cetăţii. Dar aşa a rânduit Dumnezeu, cum minunat spune Acatistul făcut la noi, la români, pe la 1760, ca boierul Leontie, adică un om mai cu dare de mână, care era bolnav, văzând el vindecările care se petreceau în biserica cea mică, s-a dus şi el să se roage de vindecare şi s-a vindecat.

Şi nemaipomenit ne spune, cu o simplitate desăvârşită, viaţa sfântului, cum, săpând ei în adâncime fundaţia noii biserici pe care voia s-o zidească Leontie, au descoperit Moaştele Sfântului Dimitrie şi bucurie mare s-a făcut. Şi ţineţi minte în cuprinsul Acatistului, că de multe ori moaştele acestea au fost spre binecuvântare şi spre îndulcire, dar şi spre certare, atunci când Justinian s-a îndreptat un pic cu pompă împărătească spre Tesalonic, gândind: „De acum gata, duc moaştele Sfântului la Constantinopol şi zidesc biserică mai apoi”. Dar vă amintiţi că – ne zicea Acatistul, dar şi viaţa sfântului – scântei au izvorât din racla sa de moaşte şi înţelegând împăratul că nu-i este bineplăcut sfântului să se îndrepte spre Constantinopol, l-a lăsat acolo, fiind izvor de binecuvântare până în zilele noastre.

Dăruit-a Sf. Dimitrie daruri neamului românesc? Sigur că da. Multe. Sunt multe bisericile în ţară care poartă hramul Sf. Dimitrie, însă eu aş vrea să vă vorbesc despre două daruri de seamă dăruite neamului românesc. Unul este un voievod, iar celălalt este un versant al teologiei româneşti. Unul este Dimitrie Cantemir, iar celălalt părintele Dimitrie Stăniloae; unul fiind întâiul intelectual de marcă europeană, pe care-l putem socoti ca atare, deşi şi până la el mai erau mulţi alţii, dar primul căruia Europa îi acordă un titlu de doctor în ştiinţe, iar celălalt este cel care ne-a învăţat pe noi cum că transparenţa sfinţilor ne duce la Hristos şi că, în sine, Biserica este comunitatea sfinţilor harismatici şi că fiecare dintre noi suntem chemaţi spre sfinţire. Nu putem, fie şi numai amintind de numele celor doi români de-ai noştri, să facem abstracţie de harul Sf. Dimitrie, ce i-a mânat pe ambii: Dimitrie Cantemir se opune, la 1711, pe Prut, oştirilor turceşti, într-o alianţă socotită atunci proastă cu ruşii, şi este nevoit să ia calea exilului, iar Părintele Dimitrie Stăniloae, într-o alianţă binecuvântată cu Dumnezeu, se opune regimului comunist şi este şi el exilat împreună cu alţi Nestori şi Dimitri în puşcăriile comuniste, el însuşi primind grea însuliţare şi grea umilire, dar primind-o ca pentru Hristos. Şi unul şi celălalt au învăţat de la parohul al cărui nume îl purtăm că-s mai de preţ scaunul lui Dumnezeu şi Împărăţia Lui, decât tronurile pământeşti şi, şi unul şi altul, când au fost ispitiţi cu măriri lumeşti, au ştiut să zică ba, „chemarea noastră cea mai de sus este Hristos şi binecuvântarea noastră cea mai mare este Dumnezeu”.

Fără îndoială că, prin ei, în neamul întreg s-au trimis către noi zeci de mărturisitori ai credinţei ortodoxe. Nu este puţin lucru pentru neamul românesc că iată, la o vreme de prigoană, au fost bărbaţi şi femei în neam ce au ştiut să şadă în Biserică şi-n celula ca înaintea lui Dumnezeu.

Iată, aşadar, din inima aceasta sfântă a Sf. Dimitrie, tinerească şi binecuvântată, sunt multe bucuriile care vin către inima noastră să ne întărească. Noi ne tot plângem că suntem puţini uneori în biserici… Păi câţi soldaţi păzesc graniţele României acum? Un milion, două milioane? Nicidecum! Sunt puţini, dar sunt viteji, pentru că în spatele lor e ţara întreagă. Câţi români mărturisesc acum peste hotare, în condiţii grele, românismul lor? Puţini, dar sunt puternici, glasul lor nu tremură şi nu se înfioară de teamă, pentru că în spatele lor e ţara întreagă. Era un singur Dimitrie în Tesalonic, dar mâna lui n-a tremurat să dea binecuvântarea la luptă, pentru că în spatele lui era Hristos Domnul, Cel Care dă putere şi întărire şi nădejde şi credinţă şi dragoste. De aceea este mare Mucenicul Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, pentru că mireasma mirului faptelor sale se răspândeşte până astăzi către noi. Şi facă Domnul ca şi noi, bine înmiresmaţi cu mireasma mirului lui, să-I dăm slavă lui Dumnezeu, totdeauna, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula


Articole postate de același autor
285

Poruncile lui Dumnezeu – rețeta fericirii

La 20-22 aprilie, anul curent, ținănd cont de binecuvîtarea Î.P.S. Mitropolit Vladimir privid demararea săptăminii tineretului ortodox în cadrul Bisericii Ortodoxe din Moldova, precum și de faptul că ne aflăm în perioada Postului Mare în liceul teoretic ,,C. Popovici” s. Nihoreni, r-nul Rîșcani au fost organizate întîlniri de suflet ale preotului paroh a Bisericii ,,Nașterea […]