Să fim ortodocși!

334

Nu ştiu cum, dar cu fiecare zi care trece ne îndepărtăm tot mai mult de ceea ce înseamnă Ortodoxie. Şi nu mă refer neapărat aici la tinerii sufocaţi de internet, ci chiar la noi, cei care mergem la biserică şi ne odihnim conştiinţa că stăm bine. Şi noi, se pare, nu prea mai ştim ce înseamnă să fii cu adevărat ortodox. Ceva se întâmplă cu mintea noastră, cu conştiinţa, care se diluează tot mai mult, îmbibată cu gânduri şi informaţii care nu ne aparţin, cu reflecţii care nu au nimic comun cu propria noastră cugetare. Cauzele poate că nu sunt chiar aşa greu de aflat: pe de o parte, cum am spus, nu mai reflectăm, ci suntem reflectaţi, cumva proiectaţi pe scena marelui spectacol mediatic al lumii, doar ca umbre, căci au lumină proprie numai eroii micilor ecrane, cei mediatizaţi. Pe de altă parte, viaţa noastră are din ce în ce mai puţin în comun cu ceea ce am putea numi dreaptă-slăvire, sub motivul că altfel nu se mai poate.

Desigur, ar putea opina cineva că bunicii noştri nu ştiau mai multe despre biserică decât noi astăzi, dar lucrurile erau simple, iar oamenii, mult mai smeriţi. Bărbatul era bărbat, iar femeia ‒ femeie, copilul, cu ale lui, iar lucrurile aveau o rânduială a lor. Acum toate s-au fluidizat şi curg care-ncotro, fapt ce produce multă suferinţă şi o anumită nebunie cu care, obişnuindu-se din ce în ce mai mult, unii o numesc „spirit modern”.

Merg cu taxiul şi şoferul îmi spune, cu o nedisimulată mândrie, că şi el crede în Dumnezeu, că Îl are în inima lui şi nu mai are nevoie de biserică, de popii sau imperfecţii ei slujitori. Mă gândesc că tot e bine, că, mai nou, i-am auzit pe unii care ziceau că, de la o vreme, cred în extratereştri şi în Cabala, c-aşa văzut-au ei la Discovery. Altul, critic la maxim faţă de ateii „rezist”, îmi spune că i-ar stârpi de pe faţa pământului, că el e credincios, deşi nu stă la slujbe, dar nu pierde nici o ocazie de-a intra într-o biserică şi a aprinde o lumânare. Extremist în afirmaţii, părând în acelaşi timp că nu poate tăia nici măcar gâtul unei găini, voia să-mi demonstreze că are, totuşi, o simţire sănătoasă. Am cunoscut, de-a lungul timpului şi dintr-aceia care, deşi merg mai des la biserică, nu o fac în fiecare duminică, căci îi deranjează ba înghesuiala, ba foşnetul de pungi ale babelor sau, pur şi simplu, mirosul de tămâie. Sunt sensibili. Totuşi, ajung şi ei la Sfânta Liturghie ca să dea pomelnicele şi, dacă pot să reziste, stau chiar până la sfârşit!

Mai sunt, desigur, şi alții, care s-ar putea numi „practicanţi”. Unii de zece, alţii de douăzeci sau chiar de mai mult de un sfert de veac, nu lipsesc de la Sfânta Liturghie. Unii profesori, alţii medici sau cine ştie ce informaticieni, oameni cu multă ştiinţă de carte, dar lipsiţi de curiozităţile cele mai banale privind ce se întâmplă la sfintele slujbe. Poate că se simt prea copleşiţi de Taine ca să-și mai pună întrebări. Dar chiar nu e important să ştii, să zicem, care e diferenţa simbolică între Vohodul mic şi Vohodul mare? Oare cuvintele rostite şi gesturile nu au chiar nici un sens care să ne privească şi pe noi? Desigur, bătălia cu gândurile e mult mai importantă când acestea te copleşesc, mai ales în vremea Sfintei Liturghii, dar oare doar la atât ar trebui să ne rezumăm?

Un zid între noi şi Dumnezeu 

Mă gândesc la toate acestea, căci în vremea marilor Sinoade, acum peste 1.500 de ani şi, de ce nu, şi mai târziu, în vremea Marii Schisme sau a Sfântului Grigorie Palama, oamenii discutau în piaţă despre homousios sau despre unirea ipostatică, despre ispita monofizită sau teologia icoanei ‒ şi nu numai că discutau, dar îşi dădeau viaţa pentru aceste adevăruri. Desigur, atunci nu existau tipografii, cărţile fiind scrise cu mâna, iar de citit, nu ştiau decât câţiva dintre nobilii vremii. Cu toate acestea, sărac sau bogat, învăţat sau prost, lumea era preocupată de adevărul de credinţă mai mult decât suntem noi astăzi de tot felul de hobby-uri. Căci pentru ei era o chestiune existenţială, de viață și de moarte, de mântuire.

Drept Îl slăveşti pe Dumnezeu dacă Îl cunoşti aşa cum este, şi în fiecare zi din viaţa ta te silești să te asemeni tot mai mult cu El.

Dacă Hristos a fost numai o făptură creată de Dumnezeu, după cum susţineau arienii, înseamnă că nu este Dumnezeu adevărat, deci de ce i-am da crezare, căci nu are nici o putere ca să ne mântuiască. Dacă nu s-ar fi întrupat cu adevărat, după cum susţineau nestorienii, atunci El cu ale lui în Cer, iar noi cu ale noastre pe pământ ‒ și iarăși, nici vorbă de mântuire. Dacă firea omenească s-a topit în cea dumnezeiască, după cum socotesc şi acum monofiziţii, din nou faptele noastre nu pot avea nici o valoare în veşnicie, căci în Jertfa lui Hristos nu a fost omul, ci doar Dumnezeu, deci cum ar fi putut lua păcatele noastre şi să ne dăruiască harul Său? Aşadar, orice înţelegere greşită a lucrării lui Dumnezeu devine un zid pus între noi şi El, un zid care ne împiedică mântuirea.

Desigur, acest zid se ridică mai întâi în cadrul minţii noastre, ce preferă să se odihnească comod în tot felul de nimicuri, decât să-L cunoască pe Dumnezeu aşa cum este. Se mai poate vorbi însă de un pas al căderii, unul îngrozitor, atunci când toate aceste înţelegeri dinadins greşite sunt dogmatizate în biserici, în acelea care au preferat astfel să se desprindă de Biserica lui Hristos.

Dumnezeu e boier, spune Steinhardt. Nu se uită la nimicuri. Când cheamă la masă, îi cheamă pe toţi: „Ieşi în drumuri”, zice, – „şi chemaţi-i la nuntă pe toţi cei pe care-i veţi găsi”. Ospăţul e mult, dar sunt puţini cei care intră astăzi, tocmai pentru că rămânem închişi în micimile noastre sufleteşti, precum cel cu talanţii, care spune că nu i-a cheltuit pentru că Domnul ar fi fost rău: „Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat şi, temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ”. Câtă ipocrizie!

Aşadar, după cum Îl vedem, Îl cunoaştem pe Domnul, aşa ne purtăm şi noi. Din păcate, se poate chiar să căutăm să ne asemănăm cu cel pe care ni-l imaginăm în mintea noastră, proiect al propriei vieţuiri pătimaşe, idol al minţii la care ne place să ne închinăm. Faptul că nu ne împărtăşim, refuzând astfel să intrăm la ospăţ, chipurile pentru că „nu suntem vrednici”, arată cât de mult s-a stricat înţelegerea noastră privind însăşi chemarea lui Dumnezeu. Pe de altă parte, dacă ne gândim cum se înghesuie chiar şi mulţi dintre cei care se cred ortodocşi la reducerile deBlack Friday, înțelegem că mai curând acolo au impresia că este ospăţul la care suntem chemaţi.

La catolici, de pildă, şi dacă vrei, nu poţi intra desăvârşit la ospăţ. Asta pentru că dumnezeul pe care ei şi-l imaginează este unul zgârcit, părtinitor. Îşi dă Sângele Jertfei numai popilor ‒ că, na, îl slujesc ‒, iar poporului, chipurile, îi dă Trupul său: azima-biscuit. Faptul că, la ei, mirenii nu au voie să se împărtăşească cu Sângele Lui arată ce părtăşie are teologia lor cu adevărul Evangheliei lui Hristos. La protestanţi nici nu mai vorbim, căci ei cred într-un Hristos moral, Care, nejertfindu-se pe sfintele altare, nu e cu putință să ne dea Trupul şi Sângele Său ca să ne împărtăşim. E pur şi simplu „un act comemorativ”.

Luaţi Duh Sfânt…”

De asemenea, Domnul ne spune că nu a venit să facă voia Lui, ci voia Tatălui, adică deplină ascultare. El Se smereşte pe Sine până la moarte, şi spune că cel care vrea să fie mai mare trebuie să le slujească celorlalţi. La noi însă asta vedem foarte rar, chiar şi în biserici, nu mai vorbim în afara lor. De parcă Domnul ar fi spus: „Voia voastră să vă fie Dumnezeu!”. La catolici e şi mai simplu: au dogmatizat şi această cădere, făcându-l pe papă infailibil, cărat pe spatele mulţimii, vicar al celui pe care ei îl numesc „Hristos”. Protestanţii au renunţat complet la orice ascultare, în afara celei de propria interpretare a Noului Testament.

Luaţi Duh Sfânt”, le spune cu aceeaşi mărinimie împărătească Hristos apostolilor Săi, „cărora le veţi ierta păcatele le vor fi iertate, iar cărora le veţi ţine, ţinute vor fi”. Acesta este Dumnezeul creştinilor, Cel care vrea să ne ierte păcatele, numai să dorim şi noi aceasta, să ne pară rău şi să încercăm să ne îndreptăm. Cât de puţin credem în aceste cuvinte ale Mântuitorului se dovedeşte cel mai bine astăzi, în frecvenţa cu care îl căutăm pe preot ca să ne spovedim. „De patru ori pe an” exprimă mai mult decât un formalism: o neglijenţă şi, până la urmă, o batjocorire a Domnului, Care cu generozitate Se oferă să ne ajute ori de câte ori avem nevoie, noi preferând în schimb sfatul oricui altcuiva, căci de vindecare ne ocupăm noi înşine, cel mult cu ajutorul unui psiholog.

La catolici, de altfel şi această putere a iertării păcatului s-a pierdut, căci preoţii lor nu mai pot să împărtăşească harul necreat al iertării lui Dumnezeu, atâta timp cât ei sunt doar administratori ai unei graţii create, depozitate în vistieriile Vaticanului, proprietatea papei, „vicarul lui Hristos”. De aceea şi spovedania la ei a ajuns mai curând o procedură inchizitorială şi scolastică decât un simplu act al iertării, pe care Domnul îl dăruieşte celui ce se întoarce la El. Protestanţii au renunţat şi formal la această taină, singura prin care creştinul se poate însănătoşi, vindecându-se de păcatul care i-a întunecat sufletul şi mintea.

Drept este că nici ascultarea, nici smerenia necesară pocăinţei ‒ şi nici împărtăşirea din Jertfa cea nesângeroasă nu devin posibile în afara chemării numelui lui Dumnezeu sau a rugăciunii de toată vremea. Nu poţi dobândi harul acestor lucrări, dacă rugăciunea nu este o preocupare continuă a vieţii noastre. Dar oare gândurile şi grijile, patimile mai mici sau mai mari, şi mai ales zgomotul informaţional în care ne complacem să trăim (oricât l-am critica) ne mai pot îngădui chemarea permanentă a prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră? Greu de spus. La catolici sau protestanţi, despre o astfel de rugăciune nu se mai poate vorbi decât teoretic. Catolicii au renunţat la ea din vremea controversei palamite, iar protestanţii, prizonieri imperativului edificării faustice, nu au cunoscut-o niciodată. Aceasta este, în ultimă instanţă, măsura depărtării noastre de Dumnezeu.

Fiii Tatălui

Aşadar, să nu ne amăgim cu faptul că suntem ortodocşi şi astfel ne vom mântui. După felul în care ne împărtăşim de Tainele Bisericii, după rugăciunea pe care o facem și după conştiinţa creştină pe care o împărtăşim, suntem departe, tot mai departe de creştinul drept-slăvitor, în care lucrează viu harul lui Hristos. Ne apropiem însă de cei care dogmatizează atitudinile celor căzuţi, care şi-au făcut dumnezeu din propriile patimi şi ideologii.

Îl cunoaştem cu adevărat pe Dumnezeul la Care spunem că ne închinăm? Realizăm oare nobleţea cu care Domnul ne iubeşte, ocrotindu-ne libertatea şi aşteptându-ne până în ultima clipă a vieţii noastre, până la sfârşit? Poate că nu, dar într-acolo trebuie să tindem, cu conştiinţa că toate neputinţele şi micimile, toate socotinţele bolnave şi patimile necurate, Hristos e gata să ni le şteargă pentru un pic de pocăinţă, o lacrimă şi o sinceră recunoaştere a păcatelor noastre. În pragul casei Sale, Hristos ne aşteaptă pentru a ne curăţi rănile, a ni le spăla, pentru a ne lumina mintea şi a ne pune la masă. E singura masă pentru care nu ni se cere nici un preţ – un adevărat ospăţ împărătesc. De ce nu vrem să ne lepădăm de toate şi să intrăm?

Să credem, aşadar, că Dumnezeu nu este ca oamenii, nu dă cu măsură mică, ci dă şi celui din ceasul al doisprezecelea la fel ca celui din primul ceas. Domnul se bucură să ne dăruiască cât mai mult din ale Sale, să ne facă stăpâni peste ele, numai cu o singură condiţie, noi să-L cunoaştem aşa cum este, fără prihană şi cu desăvârşire bun, şi să vrem să devenim şi noi, prin asemănare, casnici ai Lui ‒ şi, mai mult, fii ai Tatălui.

Virgiliu Gheorghe

Articolul publicat în numărul lunii mai 2019 al revistei „Familia Ortodoxă”


Articole postate de același autor
341

Biserica „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” din s. Lărguța, r. Cantemir, și-a celebrat hramul

La 8/21 noiembrie, în fiecare an, Biserica Ortodoxă cinstește Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și a tuturor Puterilor cerești celor fără de trupuri, zi în care mai multe biserici și localități din țara noastră își serbează hramul. Între acestea se află și tânăra biserică înălțată în cinstea „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, din s. […]



Urmăriți-ne pe Facebook!