Vorbeam cu cineva zilele trecute care a aflat cu ceva timp în urmă că are cancer și se luptă cu boala. Îmi spunea: „Părinte, nu-mi vine să cred când privesc în urmă la cum mi-am trăit viața. Dacă aș putea da timpul înapoi, m-aș bucura de toate lucrurile mărunte din viață pe care în orbirea mea nu le vedeam atunci. Mi-aș asculta mai mult sufletul și aș trăi fiecare clipă cu intensitate maximă. Aș dărui mai mult părinte, și aș cere mai puțin de la viață. Nu mi-aș mai irosi energia pe fleacuri și nu m-aș mai plânge din orice, dramatizând totul. De când am aflat că am cancer sunt tot mai prezent, mai conștient, mai împăcat cu mine însumi, mai grăbit să trăiesc, căci îmi dau seama abia acum că a trăi următoarea oră este un privilegiu, un dar pe care nu am știut niciodată să-l prețuiesc. Acum îmi strâng mai mult în brațe soția, copilul, mama, fratele și le spun cu ochii în lacrimi mereu că îi iubesc și mă rog la Dumnezeu să se facă voia Lui. Părinte, dacă la început îl uram pe Dumnezeu pentru această boală, am realizat că nimic nu a fost întâmplător. Cancerul mi-a schimbat viața și am învățat multe lucruri despre limitele mele, despre credință, despre viață și iubire. Nu mă mai interesează a avea, ci a fi!"
Gândindu-mă din nou la acel suflet, mi-am amintit de un cuvânt care spunea că toate le putem învăța, numai suferința nu. Credem că știm ce e suferința, că nu mai putem avea surprize, că am mers până la capăt. Da de unde! Suferința e veșnic nouă, mereu variabilă, orișicând proaspătă. Însă cred că totul nu e să învingi, totul e să lupți până la capăt; aici e mângâierea, aici e cununa, aici e jertfa. Să fii iubit de Dumnezeu și să iubești pe Dumnezeu înseamnă a suferi... “Fericiți cei ce plâng că aceia se vor mângâia”. (Matei 5,4)
Hristos e cel mai intim cu noi, mai intim decât noi înșine. Eu nu mă cunosc la fel de bine cum mă cunoaște El și nu țin la mine așa cum ține El. Hristos vrea ce e mai bine pentru noi. Nici noi nu vrem atât bine, cât bine ne vrea El. Dacă noi vedem doar aici și acum, Domnul vede în perspectivă, știe ce voi face în viitor, vede și cunoaște ceea ce eu nu pot pătrunde. Și ce este interesant că nu ne dă mai mult decât putem duce. Hristos e cel mai bun prieten al nostru și ar trebui să vorbim cu El ori de câte ori simțim liber, deschis și sincer. Nimeni nu poate cât poate Hristos și nimeni nu mă poate duce de mână așa cum o face El. […]
Dumnezeu, Tatăl nostru Cel din ceruri, ne iubește mult iar noi trebuie să învățăm ce înseamnă cuvintele “Facă-se Voia Ta” cea sfântă și nu pofta mea cea egoistă. Dumnezeu are pedagogia Lui pe care nu o putem înțelege. El le așează pe toate atât de minunat și armonios încât chiar trăiești din plin sentimentul minunii, numai că noi nu avem răbdare. De ce nu înțelegi, oare, suflete, că dacă Dumnezeu te pierde pe tine, nici îngerii nu-i sunt consolare ?!
Ieromonah Hrisostom Filipescu, Puține cuvinte, multă iubire, Editura PIM, Iași 2013, p. 102-104
