Predică la Duminica lui Zaheu Vameşul (Lc. 19:1-10)

752

Evanghelia de astăzi ne istoriseşte despre vameşul Zaheu din Ierihon. Acesta, fiind mic de statură, s-a urcat într-un sicomor ca să-L vadă pe Iisus din Nazaret, Care trecea pe strada lui.

Văzându-l, Hristos a răspuns dorinţei lui Zaheu, rămânând în casa acestuia şi răsplătindu-l cu cel mai mare bine: iertarea şi mântuirea (cf. Lc. 19, 9).

Hristos, Fiul lui Dumnezeu, vrea să intre în inimile şi în casele celor ce-L doresc fierbinte, vrea să fie oaspetele nostru, ca să cineze cu noi şi noi cu El (cf. Apoc. 3, 20). Dacă Îl primim, precum Zaheu vameşul, Domnul ne va curăţi sufletul, va risipi întunericul din noi, dăruindu-ne iertarea păcatelor şi bucuria mântuirii.

Iubiţi credincioşi,

În anul 398, ajunge episcop în Constantinopol Sfântul Ioan Gură de Aur, unul dintre străluciţii Sfinţi ai Bisericii din epoca ei de aur. Evlavia, curajul neclintit şi zelul lui învăpăiat îl aşează între marii apărători ai adevărurilor de credinţă.

Aceasta însă l-a pus în conflict cu împăratul Arcadie. Într-una din zile, suveranul şi-a întrebat sfetnicii cum s-ar putea răzbuna împotriva episcopului; unul i-a zis: „aruncă-l în temniţă”; altul: „confiscă-i averea”; al treilea: „trimite-l în exil”; altul i-a spus: „omoară-l”. Dar se ridică unul şi-i zise: „Împărate, dacă îl arunci în temniţă, acolo se va bucura în durerile sale, iar lumea îi va săruta lanţurile. De-i iei averea, nu o iei pe a episcopului Ioan, ci pe cea a săracilor. Dacă îl trimiţi în exil, acolo se va simţi ca acasă, fiindcă el învaţă că Dumnezeu este în tot locul. Dacă-l omori, îl faci martir şi-i deschizi cerul. Eu însă ştiu un mijloc prin care l-ai birui. Sileşte-l să păcătuiască şi prin păcat îl desparţi de Dumnezeu”.

Într-adevăr, păcatul este călcarea legii, este răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu şi a ordinii morale, este despărţirea de Dumnezeu. Sfânta învăţătură evanghelică ne arată cât suntem de păcătoşi şi prin glasul Bisericii, ne cheamă să ne întoarcem la Hristos.

Doar ea ne spune unde este păcatul şi tot ea vrea să trezească în noi dorul după darul mântuirii. Păcatul este otrava cu care se otrăveşte sufletul şi dacă nu scoatem din inimă această otravă, atunci sufletul va fi rânduit morţii veşnice. Păcatul este laţul în care se prinde sufletul nostru, întocmai ca pasărea căzută în laţul vânătorului, pierzându-şi libertatea şi voinţa.

Pocăinţa este mijlocul prin care putem realiza îndreptarea. Aceasta înseamnă o întreagă schimbare a vieţii, o întoarcere la izvorul vieţii, înseamnă să ne considerăm pe noi înşine „că suntem morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus Domnul nostru” (Rom. 6, 11).

Creştinul e dator să-şi amintească mereu că pentru desfiinţarea păcatului Dumnezeu L-a lăsat să moară pe Unicul Său Fiu, ca să răscumpere lumea de blestem.

Este bine să ne întrebăm mereu: de ce Mântuitorul S-a smerit pe Sine până la starea robului, S-a lăsat pironit pe Cruce şi Şi-a vărsat pe Golgota sângele Său? Răspunsul este acesta: pentru ca să nimicească păcatele mele şi ale tale, să-i aducă pe rebeli iarăşi la dragostea Aceluia Care i-a iubit peste măsură.

Păcatele creştinilor sunt crime aşa de mari, încât Sfântul Apostol Pavel îi pune pe cei ce încalcă cuvântul Evangheliei, alături de cei ce L-au ucis pe Iisus, Mântuitorul lumii, fiindcă ei, dacă au căzut, „Îl răstignesc loruşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură” (Evr. 6, 6).

Se cuvine să ne comportăm astfel încât să nu zădărnicim prin împietrirea inimilor noastre jertfa Sa supremă de pe Cruce. Iar dacă am păcătuit trebuie să ne îndreptăm printr-o adevărată pocăinţă, care ne poate şterge păcatele şi ne poate împăca cu Dumnezeu, făcându-ne fii aleşi ai Tatălui.

Într-o sfântă rugăciune, noi credincioşii spunem cu smerenie: „Am greşit şi nevrednici ne-am făcut”. Greşim cu gândul, cu vorba, păcătuim cu fapta. Greşim unul împotriva altuia, greşim împotriva noastră, dar greşim cu osebire împotriva lui Dumnezeu.

Povara păcatelor trebuie s-o aducem la Hristos, Care a venit să cheme pe păcătoşi la pocăinţă. Să îndrăznim a ne apropia de El, căci în câmpul pocăinţei Biserica ne făgăduieşte iertarea şi îndreptarea sufletului, pe care le putem afla numai lângă picioarele Crucii pe care Hristos a murit pentru păcatele noastre.

Sfântul Apostol Petru zice: „Pocăiţi-vă, dar şi vă întoarceţi ca să se şteargă păcatele voastre, ca să vină de la faţa Domnului vremuri de uşurare” (Fapte 3, 19-20). În această privinţă, iată ce ne învaţă un Părinte al pustiei: „Precum umbra noastră pururea o avem cu noi, ori încotro mergem, aşa ni se cade nouă să avem umilinţa şi plângerea pentru păcate cu noi, ori încotro vom merge şi oriunde vom fi”.

În Noul Testament avem numeroase şi impresionante cazuri de inimi bolnave, din cauza nesocotirii orânduirii divine, peste care, în clipa copleşitoarei lor rătăciri, soarele divin îşi trimite razele sale binecuvântate şi le tămăduieşte. Cu o condiţie însă şi anume, ca cei păcătoşi să fi ajuns la conştiinţa ticăloşirii sufletului şi vieţii lor, mărturisindu-şi în duh de căinţă grava lor nesocotinţă, precum şi la hotărârea de a substitui bezna păcatului cu lumina virtuţilor, de a aşeza adevărul în locul erorii.

Filozoful şi matematicianul german Leibnitz (†1716) spunea că „dacă Dumnezeu îngăduie păcatul, este dovadă de înţelepciune, pentru că întoarcerea, convertirea fac măreţie omului”.

Sfântul Apostol Pavel scria corintenilor că „nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii dintre voi. Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru” (I Cor. 6, 9-11).

Iată un vis care ne încurajează în această privinţă! Cineva se visează la poarta cerului. Călătorii înaintează către ea, cântând cântece minunate. Poarta se deschide şi ei intră. „Cine sunt acei oameni?”, întreabă cel ce visează. „Sunt Proorocii”. Un prelung suspin: „Eu nu pot să intru împreună cu ei pe poartă”.

Dar iată un nou grup de pelerini. Poarta se deschide şi sunt primiţi cu bucurie. „Cine sunt, oare, aceştia?”, întreabă cel ce visează. „Sunt Apostolii”. Un profund oftat: „Nici lor nu mă pot alătura”. Cu haine albe, cu frunţile încununate, cu ramuri de finic în mâini, iată-i pe Martiri. Ei intră, urmaţi de evanghelişti, de misionari, de toţi slujitorii lui Dumnezeu.

Omul care visează rămâne disperat, văzând că cerul îi rămâne mereu închis. Oameni simpli, ca el, să nu fie, oare, primiţi? Deodată, zăreşte de departe o mulţime care înaintează. În fruntea ei este femeia samarineancă (In. 4), femeia păcătoasă (Lc. 7), vameşul Zaheu (Lc. 19), tâlharul de pe cruce (Lc. 23). Pe alţii nu-i cunoaşte, dar ei sunt, fără îndoială, ca şi el. Şi poarta cerului se deschide şi pentru toţi aceştia.

În sfârşit, creştinul care visează exclamă cu bucurie: „Slăvit să fie Domnul! Şi eu sunt un păcătos; harul lui Dumnezeu, jertfa minunată a Fiului Său, mărita Sa Înviere sunt şi pentru mine, deci pot intra în cer”.

Într-adevăr, poarta cerului se deschide tuturor celor păcătoşi care s-au îndreptat prin pocăinţă sinceră, chiar celor ce s-au întors în ceasul al unsprezecelea.

Se povesteşte că s-a întâlnit un tâlhar vestit cu un duhovnic vestit. Şi au stat de vorbă. Căindu-se de tot ceea ce făcuse, tâlharul spunea: „Părinte, oricâtă penitenţă aş face, eu nu sunt vrednic să mă ierte Dumnezeu”. Duhovnicul l-a mângâiat: „Nu chiar oricâtă! Şapte ani ar fi de ajuns”. Tâlharul nu acceptă: „Nu, părinte, e prea puţin pentru cât rău am făcut eu”.

Atunci venerabilul duhovnic i-a spus: „Dacă e aşa, trei ani sunt de ajuns”. „Nu se poate, părinte, zise păcătosul, eşti prea indulgent, eşti prea îngăduitor cu mine”. Preotul i-a zis din nou: „Atunci trei zile vor fi de ajuns”. Tâlharul s-a scandalizat: „Nu se poate, părinte; dumneata nu mă iei în serios. Eu am făcut atâtea rele, încât nu mi le poate ierta Dumnezeu niciodată”.

Apropiindu-se de el, bătrânul duhovnic i-a spus: „Ştii ce? Ia zi Tatăl nostru”. Şi tâlharul a zis Tatăl nostru. În momentul când a ajuns la cuvintele: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre”, păstorul sufletesc l-a binecuvântat şi el şi-a dat duhul, iertat de toate păcatele lui.

Iată cât de minunată este Spovedania prin care ieşim din adâncul cel nemăsurat al patimilor. Hristos a venit în lume pentru păcătoşii care, prin căinţă sinceră, grabnică şi intensă, pot să primească nu numai iertarea, ci şi cununa desăvârşirii, asemenea tâlharului care a dobândit raiul într-o clipă, asemenea lui Zaheu, căruia Domnul i-a spus: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia”.

Marii duhovnici de altă dată au fost şi ei preocupaţi de timpul de pocăinţă necesar îndreptării. Experienţa lor i-a învăţat că în acest domeniu al conştiinţei operează mai mult intensitatea decât durata.

De pildă, în Pateric, în cartea Bătrânilor nevoitori spre sfinţenie, se spune că „de va voi omul, de dimineaţa până seara, poate ajunge la măsura dumnezeiască”. Deci, poate să obţină nu numai iertarea păcatelor, ci poate ajunge la sfinţenie.

Iubiţii mei,

Piatra de pe Mormântul lui Hristos din Ierusalim ne grăieşte că viaţa este mai tare decât moartea. Tot aşa, sicomorul lui Zaheu din Ierihon, al cărui vlăstar poate fi văzut şi astăzi, ne spune clar că iertarea lui Dumnezeu este mai puternică decât păcatul nostru.

Dar trebuie să ne hotărâm cu fermitate a părăsi toate răutăţile şi a ne îndrepta cu încredere fiască spre Acela Care a venit în lume „să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Lc. 19, 10).

Însuşi Hristos Domnul, prin gura Sfântului poet român, cheamă la Sine pe orice păcătos, spunând: „Negura păcatului/Cuprinzând viaţa ta,/Eu sunt Soare neapus,/Vino la lumina Mea!” (Sfântul Ioan Iacob).

Mântuitorul nostru nu ne promite că nu vom avea ispite sau căderi, dar ne asigură de iertarea, pacea, viaţa şi odihna Sa, zicând: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi!” (Mt. 11, 28). Amin.

Înaltpreasfinţitul Irineu Pop-Bistriţeanul


Articole Asemănătoare
2228

Smerenia este acceptarea a ceea ce suntem şi cum suntem

Rostind cuvântul „smerită cugetare”, simţi dintr-odată cât de străină este aceasta de duhul contemporaneităţii. Ce smerită cugetare, ce smerenie, când toată viaţa de acum este construită exclusiv pe admirarea de sine, pe lauda de sine, pe emfaza forţei, întâietăţii, grandorii exterioare, puterii ierarhice şi aşa mai departe… Ne învăţăm copiii să se mândrească cu ceva, însă rareori […]

Articole postate de același autor
290

Ajunul Botezului Domnului la Catedrala Episcopală ,,Sf. Bnc. Knz. Alexandru Nevski” din oraşul Ungheni

Joi, 18 ianuarie 2018, în ajunul Bobotezei, Preasfinţitul PETRU, Episcop de Ungheni şi Nisporeni, a săvârşit Liturghia Sfântului Vasile cel Mare unită cu  Vecernia praznicală, în Catedrala Episcopală „Sf. Bnc. Knz. Alexandru Nevski” din orașul Ungheni. După Sfânta Liturghie, chiriarhul împreună cu soborul slujitorilor şi creştinii catedralei au mers în procesiune la fîntîna din curtea catedralei, unde s-a săvârşit Sfinţirea cea Mare a Apei, […]