Pr. Teofan Munteanu, duhovnicul Mănăstirii Nera: «De vină nu este veacul, ci eu, care mă las dus de duhul lui» (I)

239

Părintele Ieroschimonah Teofan Munteanu (fost Evloghie), născut în părţile Buzăului şi absolvent de şcoală militară, este unul din tinerii duhovnici români din zilele noastre al cărui exemplu viu ne dă mari nădejdi de refacere a vieţii duhovniceşti în România. Întors în pământul natal din Sfântul Munte Athos, mai precis de la Mănăstirea Vatopedu, vieţuitor o vreme în sfânta mănăstire Crasna – Prahova, acest călugăr păşeşte pe urmele Sfântului Paisie Velicikovski în efortul de a restabili duhovnicia şi rânduiala în viaţa de obşte, care s‑a mai alterat pe alocuri, datorită ignorării predaniilor Sfinţilor Părinţi. Roadele duhovniceşti ale obştii Mănăstirii Nera, judeţul Caraş‑Severin, al cărei povăţuitor este, ne întăresc convingerea că părintele şi turma sunt pe calea cea bună a mântuirii.

Preacuvioase Părinte Teofan, am vrea să ne vorbiţi despre vieţuirea filocalică în mânăstirile de azi.

Un părinte i‑a cerut Bătrânului Sofronie, când acesta era pe patul de moarte, binecuvântare să întemeieze o mănăstire. Părintele a ezitat mult; a spus, după un moment de tăcere şi rugăciune înaintea Domnului, că în ziua de azi nu se mai poate întemeia o mănăstire. După aceea s‑a mai rugat puţin şi apoi i‑a dat binecuvântarea.

Trăim nişte vremuri în care să mai pomeneşti de mănăstire cu duh filocalic este prea mult; ba chiar este aproape o „nebunie“ să crezi că poţi întemeia azi o obşte în care toate să curgă într‑o vieţuire aşa cum ne‑au predanisit‑o Părinţii. Spun asta pentru că vremurile în care trăim – şi nu caut în asta un mod de a mă spăla pe mâini de propria‑mi responsabilitate – sunt cumplite! Iată, aici la noi, pe pământul românesc, s‑au deschis multe locaşuri sfinte după ‘89, pentru că fuseseră distruse de comunişti. Sigur că trebuiau începute mănăstirile, dar cu cine? Călugări bătrâni erau puţini, iar dintre ei o bună parte se înstrăinase de duhul părinţilor. Aşa au fost vremurile şi nu e de judecat: asta‑i realitatea. Am plecat la drum cu foarte puţini Părinţi duhovniceşti după ‘89, iar noi, care am luat jugul acestei vieţuiri minunate, am fost cumva aproape lipsiţi de rădăcini, fără obârşie, fără înlănţuire, n‑am avut ceea ce au părinţii din Sfântul Munte Athos, unde s‑a păstrat bine tradiţia asta – stareţ (bătrân duhovnicesc) şi ucenic. Noi suntem o generaţie crescută cumva singurei, adăpându‑ne, cum spune Sfântul Ignatie Briancianinov, mai mult din scrierile Părinţilor şi mai puţin din pilda vie a unor bătrâni înduhovniciţi, care să ne predanisească pe viu tradiţia. Am plecat la drum cu bună dorinţă, dar să nu uităm cine suntem noi, cei care ne înrolăm în ceea ce ar trebui să constituie armata de elită a Domnului. Venim în mănăstire nu numai cu bunele noastre dorinţe şi cu inima arzând de dor, ci şi cu grozăvia stigmatelor unei lumi care s‑a îndepărtat cu totul de Domnul. Purtăm în noi tot iadul lepădării de Domnul ce se lucrează în lume în zilele noastre.

Suntem odraslele părinţilor care ne‑au crescut în duh ateist; mulţi dintre vieţuitorii din mănăstiri sunt proveniţi din familii asemenea cu cea în care am crescut şi eu: fără Biblie, fără icoane, fără zi de post, fără mers la biserică, nici măcar o dată pe an. Toată spălarea asta a creierului pe care o face sistemul nostru educaţional contemporan o simţim în noi până în adâncul sufletului, deşi harul face minuni şi cu adevărat lucrează în noi înnoirea naşterii din nou. Nu mai spun de viaţa pe care o trăiesc marea majoritate a tinerilor, viaţă dusă în tot felul de devieri aberante, departe de duhul poruncilor Domnului şi de lucrările harului. Dintre aceşti tineri, unii ajung să se rupă din aceste mreje demonice şi să intre în mănăstire. Să faci trecerea asta extraordinară de la un mod de viaţă trăită într‑un duh antihristic (de ce să n‑o spunem deschis că e chiar antihristic: este de ajuns să deschizi televizorul sau să te uiţi la ce se întâmplă în licee, în facultăţi, ce ascultă sau citesc tinerii, ce pagini de internet vizitează sau pur şi simplu să faci o plimbare de o oră‑două prin Bucureşti sau prin alt oraş), ei bine, acest salt pe care‑l fac unii, intrând pe porţile mănăstirii, este cu adevărat o intrare într‑un alt tărâm care se guvernează după cu totul alte legi şi alte rânduieli. Viaţa de mănăstire este o „nebunească“ încercare de a împlini – şi nu oricum, ci îngereşte! – voia lui Dumnezeu. Ce este această voie? Nimic altceva decât viaţa lui Dumnezeu Însuşi! Dar aceasta n‑o poate trăi nici cel mai curat om de pe faţa pământului, darămite eu, un om plin de stricăciune… Mi se cere un salt asimptotic, gigantic, de la minus la plus. Să mai crezi, aşadar, că poţi chivernisi o vieţuire de obşte în duhul Părinţior filocalici, când eşti în bătaia tuturor vânturilor, ispitelor şi încercărilor, cu oameni cu totul nepregătiţi pentru aceasta, prea plăpânzi, prea firavi…?!

Părinţii noştri aveau aripi, noi acum avem cioturi

Să ajungi să trăieşti monahismul în adâncimea lui, în taina dăruirii Domnului Hristos, a încredinţării depline în voia Lui, pe calea Ghetsimaniului şi a rugăciunii pentru întregul Adam – este ceva cumplit de greu pentru noi, dacă nu chiar, pentru unii, străin… Cuvântul acesta este greu, dar nicidecum deznădăjduitor. Este greu pentru că grele sunt zilele în care trăim. Părinţii noştri, pentru lepădarea lor de sine şi pentru dăruirea totală Domnului, primeau aripi mari cu care zburau peste talazuri, pe când noi am moştenit nişte cioturi cu care mai zburăm puţin, ne mai afundăm în valuri, mai intrăm într‑o furtună, apoi prindem puţin curaj şi, uite‑aşa, încet‑încet, ajungem ultimii la liman.

Să nu se înţeleagă, prin ceea ce am spus până acum, că mă înscriu în rândul celor care aruncă vina pe „zilele rele“ pe care suntem obligaţi să le trăim (ca şi Adam, de altfel: „Femeia pe care Tu mi‑ai dat‑o…“). De vină nu este veacul, ci eu, care mă las dus de duhul veacului acesta în loc să‑i urmez pe Părinţi. Înainte, călugării ajungeau poate o dată în viaţă la marii trăitori – Antonie, Zosima, Ammona, Arsenie – ca să primească cuvânt ziditor şi nici nu erau întotdeauna primiţi, pe când noi, iacătă, avem aici la îndemână întreaga lor viaţă şi experienţă cuprinse în paginile cărţilor care ne umplu bibliotecile. Dacă dormim la umbra crucii, tolăniţi pe comoară, vina este a noastră: ne lăsăm purtaţi de duhul veacului, un duh antihristic care stinge în om tânjirea după Domnul. Cum scria Părintele Nicolae Steinhardt, îndemnându‑ne a nu spune: „Uite ce‑au făcut din mine!“, ci: „Uite ce am făcut eu din ce‑au făcut ei din mine!“. Concluzia? Bineînţeles că se poate forma o obşte în duh .

Interviu realizat de Stelian GOMBOŞ


Articole postate de același autor
818

Unul dintre lucrurile greşite care se întâmplă la Spovedanie

In epoca noastră oamenii au tot felul de probleme. Dacă avem probleme ne chinuim cu ele, le discutăm, le rezolvăm, le punem în ordine, uneori reuşim chiar să scăpăm de ele. Toţi creştinii sunt preocupaţi de problemele lor. Când vin la spovedanie aduc cu ei şi problemele pe care le au, sau cred că le […]