Pe cine războiește diavolul și în cine lucrează?

1126

Este de trebuinţă să cercetăm, însă, mai atent şi să vedem cine sunt cei pe care diavolul îi luptă, împotriva cui îşi îndreaptă el cu precădere furia şi, totodată, în cine are putinţa mai mare de a se sălăşlui şi a lucra.

Fără de nici o îndoială, toţi oamenii sunt luptaţi de diavol. Ura sa împotriva oamenilor este atât de mare, încât, după cum spun Sfinţii Părinţi, dacă Dumnezeu nu ar ţine lumea cu iubirea Sa, diavolul de multă vreme ar fi pierdut-o. În chip felurit a voit să ridice război şi împotriva lui Hristos însuşi. Ne sunt cunoscute cele trei ispitiri la care L-a supus pe Mântuitorul. Vedem în Sfânta Scriptură că după Botez „Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul” (Matei 4:1). Însă acestea nu au fost singurele ispitiri pe care le-a avut de înfruntat Mântuitorul. Până în ultima clipă a fost luptat cu furie de diavol, care le aducea oamenilor gânduri rele împotriva Lui.

La fel se întâmplă şi cu oamenii. Sunt războiţi cu o furie cumplită de diavol, care îi urăşte şi îi pizmuieşte. Nu poate accepta faptul că cei ce se luptă vor fi încununaţi cu slavă. Sfântul Ioan Scărarul scrie că atâta vreme cât omul se îndeletniceşte cu pământurile pe care le stăpâneşte şi le cultivă, cu negoţul pe mare [„atâta cât omul e un simplu vieţuitor sau un corăbier, sau un plugar”], vrăjmaşii împărăţiei nu se întrarmează în chip atât de groaznic asupra lui. Când acesta ia, însă, „pecetea (semnul de ostaş), pavăza, sabia, arcul şi s-a îmbrăcat în veşmântul de ostaş, atunci ei scrâşnesc din dinţi împotriva lui şi se sârguiesc în tot felul să-l răpuna1. Socotesc că aici Sfântul Ioan îi are în vedere mai cu seamă pe monahi. Aşadar, pe monahi diavolul îi luptă cu o furie încă mai mare. Voieşte, dacă îi stă în putinţă, să-i nimicească în chip desăvârşit. Sfântul Theognost spune că atât de mare este furia diavolului împotriva omului care se luptă şi „cu atâta pizmă ne ispiteşte urătorul de oameni, încât ne face să ne scârbim chiar şi de viaţă”.

Astfel, potrivit felului în care trăim şi a măsurii vieţii duhovniceşti la care ne aflăm, primim şi săgeţi din partea vicleanului diavol. După Sfântul Theognost, când diavolul simte că sufletul a ajuns la măsuri înalte ale virtuţii, „ne întâmpină cu ispite sălbatice şi înfricoşate”2.

Câtă vreme îi suntem robi, diavolul nu se nelinişteşte prea mult. Simte că suntem ai lui şi de aceea nu-şi arată adevărata faţă. Desigur, în starea aceasta ne însuflă gândul fie de a-l îndrăgi, fie de a crede că nu există etc. Când voim însă a ne slobozi de sub stăpânirea sa, ni se descoperă şi furia lui. Când Dumnezeu l-a trimis pe Moisi să călăuzească poporul, scoţându-l din Egipt, spune Avva Dorotei, israeliţii au avut parte de ura încă mai mare a lui Faraon. Tot astfel se întâmplă cu fiecare om ce voieşte să scape de stăpânirea celui viclean. Când diavolul vede că Dumnezeu trimite Harul Său pentru a milui şi a tămădui de patimi pe vreun om, fie prin cuvântul Său, fie printr-unul dintre oamenii Săi, „atunci vrăjmaşul îngreuiază şi mai mult patimile asupra lui şi-i dă mai tare război împotrivă”3. In această strădanie de a ne slobozi, vom avea de îndurat atacurile întărâtate ale diavolului, care va trimite toate patimile asupra noastră să ne războiască.

O deosebită furie o îndreaptă diavolul asupra celor ce se roagă, şi aceasta întrucât rugăciunea este arma cea mai tare pe care o avem împotriva lui. Omul iubitor de rugăciune îşi atrage asupra sa furia diavolului. Sfântul Marcu Ascetul învaţă: „Când diavolul vede că mintea s-a rugat din inimă, aduce ispite mari şi răutăcios uneltite. Căci nu vrea să stingă virtuţi mici prin ispite mari. „4 Intr-adevăr, de ispite mari au parte cei împodobiţi cu virtuţi mari şi îndeosebi cei ce au harul rugăciunii minţii în inimă. De aceea, de fiecare dată când ne pregătim pentru rugăciune, îndată se pregăteşte şi diavolul de atac. Potrivit Sfântului Nil Ascetul, „tot războiul ce se aprinde între noi şi dracii necuraţi nu se poartă pentru altceva, decât pentru rugăciunea duhovnicească”5.

Dacă diavolul îi războieşte puternic pe cei ce se roagă sau se pregătesc pentru rugăciune, cu atât mai mult se ridică asupra celor care au înaintat pe calea vieţii duhovniceşti. Câţi se învrednicesc să ajungă la vederea-lui-Dumnezeu («decupla») devin ţinta furiei diavolului. „Furia dracilor e mare împotriva celor ce-au făcut mari sporuri în contemplaţie. „6 Produc fel de fel de zgomote şi, în genere, aduc asupra unora ca aceştia întristare. Şi, desigur, „dacă n-ar fi îngerul Domnului Atotţiitorul, care să-i păzească pe ei, nu ar putea scăpa de uneltirile lor şi de cursele morţii”7, după cum spune Cuviosul Nichita Stithatul. Furia lor este atât de mare, încât ar voi chiar să-i ucidă pe oameni. Dumnezeu însă nu îngăduie această nedreptate. În orice caz, omul lucrător al teologiei isihaste are parte de multe ispite. Chiar dacă, din perspectivă omenească, se bucură de felurite calităţi, unul ca acesta va fi dispreţuit de toţi. Iar atitudinea celorlalţi faţă de el are o strânsă legătură cu războiul demonilor împotriva lui.

Cuviosul Nichita Stithatul spune: „…cu cât înaintezi pe treptele virtuţilor înalte şi cu cât îţi creşte lumina dumnezeiască în rugăciune şi ajungi la descoperiri şi vederi de negrăit prin Duhul, cu atât aceia, văzându-te că te ridici spre cer, scrâşnesc din dinţi şi-şi întind cu mai multă siguranţă mrejele mult-împletite ale răutăţii lor în văzduhul minţii.”8 Desigur, acest război este unul mai mult exterior decât lăuntric. Un astfel de om sporeşte tot mai mult în dragostea de Dumnezeu şi încă mai mult în ura faţă de vrăjmaşul.

Trebuie subliniat, de asemenea, faptul că de un puternic război are parte şi omul care ia asupra sa răspunderea unei slujiri în sânul Bisericii, cel care îi tămăduieşte pe oameni şi îi ajută să trăiască după Dumnezeu, mai cu seamă cel care pătrunde mai adânc în lucrarea acestei metode a evlaviei ortodoxe, pe care urmând-o, poate ajunge la îndumnezeirea cea după Har. Omul isihiei descoperă toate vicleniile diavolului, ştie să deosebească cele zidite de cele nezidite, de aceea şi este luptat mai mult de diavol. După cum spune Sfântul Ioan Scărarul: „Cel ce vorbeşte în chip subţire şi întru cunoştinţă despre liniştire ridică pe draci împotriva lui.”9

Diavolul îl luptă pe creştinul nevoitor fiindcă are faţă de el o ură fără margini. Se naşte astfel întrebarea: De ce Dumnezeu îi îngăduie diavolului să ridice atât de multe ispite asupra oamenilor?

Sfinţii Părinţi au dat răspunsuri lămuritoare la această întrebare. Trebuie notat dintru început faptul că diavolul este o fiinţă concretă, înzestrată cu libertate proprie. Dumnezeu respectă până şi libertatea diavolului. Astfel, îl lasă să lucreze răul, însă în cele din urmă, prin pocăinţa omului, îi îngrădeşte lucrarea. Dincolo de aceasta, Sfântul Maxim spune că Dumnezeu îngăduie ca omul să fie luptat de diavol pentru cinci pricini. Prima este pentru a putea deosebi virtutea de răutate, fiind luptat şi luptând şi el împotrivă. A doua, pentru a dobândi virtutea cu osteneală, ca astfel, ea să ne rămână sigură şi de neclintit. Cea de-a treia este pentru a învăţa să nu ne înălţăm cu mintea când sporim în virtute, ci să avem smerită cugetare, de vreme ce dobândim cunoştinţa faptului că ne-am învrednicit de această biruinţă cu ajutorul lui Dumnezeu. A patra pricină este dobândirea unei uri desăvârşite împotriva răutăţii. A cincea pricină este ca, odată ajunşi la nepătimire, să nu ne uităm nici propria noastră slăbiciune, nici puterea lui Dumnezeu, Care ne-a ajutat. Aşadar, în esenţă, războiul diavolului împotriva omului îi este acestuia din urmă de mare ajutor, dăruindu-i o îndestulătoare cunoaştere a vieţii duhovniceşti, a dragostei lui Dumnezeu, precum şi a urii pe care o nutreşte diavolul.

Astfel, luptaţi fiind, şi luptând şi noi, la rândul nostru, devenim cercaţi. Şi ucenicii Mântuitorului au primit cercarea luptei cu diavolul. De aceea, cu puţină vreme înainte de Patima Sa, Hristos le-a spus ucenicilor: „…iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu” (Luca 22:31). În orice caz, diavolul, după cum arată Sfântul Theognost, „nu ştie câtor bunătăţi ni se face pricinuitor, făcându-ne în chipul acesta cereşti prin răbdare şi împletind mai strălucite cununile noastre”10. Fără să vrea şi fără să aibă cunoştinţă de aceasta, prin războiul pe care îl ridică, diavolul de fapt se nimiceşte, se osândeşte şi se pedepseşte pe sine însuşi.

Noi, oamenii, suntem cu toţii luptaţi de diavol după măsura stării noastre duhovniceşti, însă în cazul unora diavolul lucrează dinlăuntru, pe când pe alţii, neputându-i ataca lăuntric, îi luptă din afară. Cu alte cuvinte, diavolul are putere asupra oamenilor care îşi încredinţează voia lui. Sfântul Ioan Scărarul învaţă că pe diavoli nu întunericul şi pustietatea locurilor îi fac mai puternici, ci lipsa de rod a sufletului nostru. Când sufletul este neroditor, nu poate înfrunta uneltirile diavolului.

Sunt oameni care aruncă asupra diavolului vina pentru păcate, socotind că acesta i-a împins şi i-a silit la săvârşirea lor. Dar nu sunt diavolii vinovaţi pentru toate. Prin felul petrecerii noastre, de multe ori noi înşine ne facem „draci” şi singuri ne ispitim. Astfel, fără să se ostenească prea mult, demonii ne au ca pe unii de-ai lor. Când un frate l-a întrebat pe Avva Pimen: „Cum mă luptă dracii?”, Avva i-a răspuns: „Nu se luptă cu noi câtă vreme facem voile noastre. Că voile noastre s-au făcut draci; şi ei sunt care ne necăjesc pe noi ca să le împlinim pe ele11. Diavolul este viclean, dar nu poate nimic asupra noastră, dacă noi petrecem cu trezvie. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Rău este diavolul, o mărturisesc şi eu; dar rău luişi, nu nouă, dacă priveghem.”

Când omul trăieşte fără Harul lui Hristos, atunci este cu totul descoperit în faţa atacurilor diavolului. Dimpotrivă, când înlăuntrul său sălăşluieşte îmbelşugat Harul lui Hristos, atunci diavolul nu are asupra noastră nici o putere. Potrivit Sfântului Diadoh al Foticeii, când Harul Dumnezeiesc nu sălăşluieşte în om, atunci în adâncul sufletului său se cuibăresc ca nişte şerpi demonii. Când, însă, mintea noastră este adăpată de Har, atunci demonii se mişcă asemenea unor nori întunecaţi împrejurul inimii, luând chipul feluritelor patimi şi având drept singur scop îndepărtarea minţii de la Dumnezeu. De aceea, omul în care sălăşluieşte Harul lui Dumnezeu, deşi este războit de diavol, nu pătimeşte nici un rău.

Sfântul Simeon Noul Teolog are cu privire la aceasta o învăţătură lămuritoare. Diavolul, spune Sfântul Simeon, ca unul ce a căzut din lumină, a devenit întunecat şi împărăţeşte în întuneric. Astfel, tot sufletul care nu vede lumina vieţii, „luminând ziua şi noaptea, e pedepsit, rănit, stăpânit, condus şi legat de el şi e înţepenit zilnic de săgeţile plăcerilor”12.

În general, diavolul îi luptă pe oameni cu îngăduinţa lui Dumnezeu, dar lucrează îndeosebi în cei ce au sufletul neroditor, care nu se trezvesc şi, mai cu seamă, în cei care nu s-au întrarmat cu armele Harului. Dimpotrivă, câţi au Harul lui Dumnezeu sunt puternici şi calcă peste stăpânitorul întunericului, aşa cum călcăm peste frunzele ce cad din copaci. în acest caz, diavolul nu are nici o putere, de vreme ce aceasta i-a slăbit. Prin urmare, şi în această privinţă, un rol important îl joacă libertatea noastră. Dacă I-o dăruim lui Dumnezeu şi o avem, astfel, întărită de El, diavolul, deşi ne războieşte din afară, nu ne poate ataca lăuntric. Din contră, dacă ne dăruim libertatea diavolului, ajungem să fim stăpâniţi de el şi- i ne facem robi.

 IPS Hierotheos Vlachos, ŞTIINŢA MEDICINEI DUHOVNICEŞTI, EDITURA SOPHIA


Articole Asemănătoare
3764

De ce sunt mai multe femei în iad?

  Se povesteşte că un sfânt părinte l-a legat pe un diavol ce venise la el să-l ispitească, să nu poată pleca până nu-i va spune unele amănunte; printre altele l-a întrebat sfântul părinte pe diavol, de care suflete sunt mai multe în iad, de femei sau bărbaţi? Diavolul i-a spus că sunt mai multe […]

Articole postate de același autor
1511

Vai, să nu audă, să nu ştie, să nu se sperie, că-l deranjează, se supară!

Copilul este plastelină în mâna părinţilor săi şi o modelează cum vor ei! Nu copilul îi modelează pe părinți! Nu personalitatea copilului dă tonul în educație! Pesonalitatea părinţilor dă tonul în educație! Şi de aceea, al doilea sculptor în crucea pe care o ducem, sunt părinţii! Într-o zi a venit la mine o doamnă care […]