Părintele Constantin Necula: Crăciunul trebuie prăznuit aşa cum este : Naşterea Domnului Hristos

843

Colindul este un cântec despre Înviere, nu este despre Naştere. „Florile-s dalbe, flori de măr” vorbesc de primăvară, când este Învierea Mântuitorului Iisus Histos. „A-ţi pune nădejdea în bebeluşul ăsta care creşte mare, a-l aştepta răstignit pe cruce, cum zice un colind, este important pentru toţi. Şi este important şi pentru cei care nu cred. Mai ales pentru ei”. O spune părintele profesor Constantin Necula, una dintre vocile Bisericii care a reuşit în ultimul timp să se facă auzită şi ascultată constant. Mai ales de către tineri şi prin canale care depăşesc barierele unei predici obişnuite din biserică: pe youtube, pe facebook, la conferinţe. Vorbeşte, într-un interviu despre Crăciun, despre credinţă, despre copilărie. Îşi aminteşte cum tatăl lui a făcut ca Moş Crăciun să îl învingă pe Moş Gerilă, tot datorită colindei. Şi mulţumeşte pentru un an greu pentru Biserică şi pentru el personal, dar în acelaşi timp, un an biruitor, pentru că „smerenia colindei a învins strigătul”.

– V-am auzit acum câteva zile vorbindu-le copiilor de şcoală despre Crăciun şi Naşterea Domnului. Cum să le povestim Crăciunul copiilor?

Constantin Necula: C.N.: Să pornim povestea Crăciunului de la ei, copii fiind. Să ne aducem aminte cât de frumos au fost ei îngrijiţi, cum le-am zâmbit, cum nu le-a lipsit nimic şi că Hristos, la câteva zile de la naştere trebuie să fugă de acasă. Trebuie să fugă departe pentru că nişte oameni au încercat să îi ia viaţa. Şi poate că îi învăţăm pe copii că există o presiune a vieţii, care nu îi ajută întotdeauna, dar care îi şi face să meargă mai departe. Un copil alergat prin lume este Hristos la început. Tocmai pentru ca apoi lumea să alerge după el cu bucurie. Aceasta este taina.

– În ultimii ani, Crăciunul înseamnă pentru foarte mulţi cumpărături şi cadouri, şi mese îmbelşugate. Despre ce ar trebui să fie Crăciunul?

C.N.: Eu nu cred că suntem chiar aşa afectaţi de cumpărături, de Moş Cumpărătilă. Eu cred că suntem în continuare nişte oameni lucizi. M-am uitat la ce se cumpără de Crăciun – sigur că sunt excese, la 230 de hectare de mall în România şi câteva zeci de hectare de biserică,  normal că tindem spre cele mai multe – dar cred că este o normalitate, o încercare de a creşte în abundenţă.

Dar eu spovedesc oameni care nu au ce pune pe masă. Biserica este unde nimeni nu este.

Crăciunul trebuie prăznuit cum este: Naşterea Domnului Hristos. Există un teribil dialog între Hristos şi Moş Crăciun, şi Hristos îi îngăduie lui Crăciun să îi fure o zi, celelalte rămânându-i lui Hristos. Ce ar fi dacă ar fi Crăciunul în fiecare zi?

– Ce colinde vă plac?

C.N.: Toate colindele îmi plac, dacă sunt în română, le prefer pe cele în română. Nu prea cred într-un Crăciun cu reni pentru că am fost la Bethleem şi am văzut: ar fi greu de întreţinut un ren la Bethleem. Cred foarte mult în colindele care povestesc Naşterea Mântuitorului.

– Îl aşteptaţi pe Moş Crăciun?

C.N.: Îl aştept fiind pentru că mare parte dintre lucrurile pe care le aşteptăm de Crăciun sunt deja cu noi în tot anul. Îi mulţumesc pentru un an greu pentru biserică, un an greu pentru mine ca persoană, dar în acelaşi timp, un an biruitor. La sfârşit se vede că smerenia colindei a învins strigătul. Şi acest lucru este foarte important.

– Ce amintiri aveţi din copilărie, legate de Moş Crăciun?

C.N.: Toate amintirile din copilăria mea sunt deosebite. Cel mai tare mă bucur că atunci când am prăznuit acasă Crăciunul, tata era viu şi mama era tânără. Imaginea mea este a unor părinţi tineri care ne ajutau să înţelegem de ce brazii nu îi facem noi şi îi fac îngerii. Şi cel mai mult mi-a plăcut când tata l-a biruit pe Moş Gerilă. Eram deja măricel, 16 -17 ani, când secretarii de partid de pe cartiere au primit obligativitatea de a face o întâlnire cu Moş Gerilă, dar seara am constatat că Moş Crăciun l-a bătut pe Moş Gerilă, nu pentru că era mai bogat, ci pentru că Moş Crăciun a început să cânte colinde. Eu sunt băiat de bloc, sunt crescut la bloc şi ştiu cum sună un bloc colindând. Mai tare decât un sat, atunci când vrea.

O ceată de oameni fabuloşi care s-au strâns în jurul unui om care a început să colinde. Iar ecoul: la înmormântarea tatei, seara la priveghi – începuse perioada colidelor – şi 400 de oameni au început să colinde între blocuri. S-au aprins luminile şi au început să colinde toţi.

Colindul este un cântec despre înviere, nu este despre Naştere. Florile-s dalbe, flori de măr, se referă la primăvară, când este Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. A-ţi pune nădejdea în bebeluşul ăsta care creşte mare, a-l aştepta răstignit pe cruce, cum zice un colind, este important pentru toţi. Şi pentru cei care nu cred. Mai ales pentru ei.

– Ce este un om fără credinţă?

C.N.: Un om fără credinţă este un om în căutare. Nu există om fără credinţă, există om fără ideal, poate dar până şi cei fără ideal au un ideal – să fie fără ideal. Cine socoteşte că un om este doar prin credinţă om, greşeşte, un om poate să nu aibă credinţă, dar poate să aibă dragoste şi nădejde. Are două din trei virtuţi teologice. Dumnezeu este foarte îngăduitor. Iadul nu este pentru oameni. Iadul pe care îl trăim noi câteodată în însingurările noastre umane dovedeşte că noi ne construim iadul liniştiţi pe pământ. Toată lumea este neliniştită că Hristos te face să îţi fie frică. Dar Star Wars? În ultimul episod s-au ucis oameni. Despre ce fel de cultură vorbim?

– Cum este Crăciunul în familia dumneavoastră?

C.N.: Ei mă aşteaptă pe mine acasă, este perioada în care ajung foarte rar. Vreau să se înţeleagă, un preot de foarte multe ori îşi dă deoparte familia şi bucuria familiei pentru ca ceilalţi să se bucure de el, spovedeşte, foarte mult, umblă foarte mult, vorbeşte cu mulţi oameni.

Crăciunul preotului este mai mult nevoia de odihnă. Ai lui îl aşteaptă acasă şi dacă Dumnezeu îngăduie mănâncă cina de Crăciun foarte târziu în casă şi se bucură că a stat cu foarte mulţi oameni. Oamenii ne vor ai lor, familia ne vrea ai ei şi de obicei câştigă oamenii.

– Se implică Biserica în proiecte sociale?

C.N.: Nu mai avem nicio biserică mare în oraş, care fiind parohială, să nu aibă pe lângă ea ceva de asistenţă socială.

– De ce este nevoie de religie în şcoală?

C.N.: Vă dau răspunsul unui copil de şcoală, din Buzău. I-a spus preotului de acolo: „Ştiţi că eu am înjurat mult ora de religie, nu îmi convenea, dar bunicii mi-au murit, şi oricum nici ei nu erau foarte mari credincioşi, părinţii mei nu au timp să mă înveţe, la biserică nu întotdeauna am timp să ajung şi am o singură oră pe săptămână în ceea ce priveşte propria mea cultură. Pentru că până la urmă Biserica Ortodoxă este unită cu istoria poporului nostru. Înainte am refuzat-o. Refuz să o mai refuz”. A spus-o un copil. Sunt  profesori care îmi trimit imagini cu copii care îi opresc să iasă de la ora de curs. Asta înseamnă un profesor adevărat.

– Uneori, copiii învaţă că Dumnezeu este mare, puternic şi trebuie să se teamă de el, pentru că îl poate pedepsi dacă greşeşte.

C.N.: Este o greşeală de pedagogie. Câtă vreme biserica ne învaţă colinde şi în colinde Hristos nu are nimic înfricoşător, aceasta este teologia legată de Naşterea lui Hristos. Fragilitatea unui copil care intră într-o lume care se crede foarte puternică. Fragilitatea lui îi dă putere. Când Hristos dispare din lumea asta, lumea asta este la pământ. Putem vedea liniştiţi de jur împrejurul ţării noastre ce înseamnă să nu îl ai pe Hristos în istorie.

– Aveţi un adevărat har de a povesti. De unde vi se trage?

C.N.: E darul bunicii, bunica era mare povestaşă la viaţa ei.

– Ce părere aveţi despre reţelele de socializare, sunt un mod de a ne apropia unii de alţii sau dimpotrivă ajung să înlocuiască relaţiile adevărate cu unele surogat?

C.N.: Noi am trecut de la o societate informală la una a informatorilor. Aceasta este problema cea mai gravă pe care o trăim acum: informaţia pubelă. Multe dintre reţelele noastre de socializare sunt nişte pubele, pline de frustrări, de jumătăţi de cultură. Jumătatea de cultură, ca şi jumătatea de adevăr, este minciună. Factura de telefon, factura de televizor, de internet,  plătim mult pentru asta, dar nu reuşim să facem nimic – oamenii sunt mai trişti. Mie mi-a fost greu să văd cum vom trece peste momentele noastre de ură, care ne-au marcat începutul toamnei şi al iernii. Noi ne-am urât, am ajuns să ne urâm între noi. Şi acestea sunt foarte greu de depăşit. Aceasta dă greutate unei biserici – capacitatea de a nu-i urî  pe cei care o urăsc. Reţeaua de socializare este un loc în care din când în când ar trebui făcută curăţenie la un moment dat.

– Credeţi că îi merge bine României acum? Este pe un drum bun?

C.N.: Am fost la puşcărie la Râmnicu Sărat, unde au murit mari bărbaţi ai neamului. Am avut sentimentul că s-a închis cu 20 de minute înainte de a ajunge noi. Acesta este sentimentul pe care mi-l dă România – o puşcărie comunistă din care încă nu am ieşit, ca mentalitate.

– Avem şanse să ne revenim?

C.N.: – Eu zic că da. Dar ca să ne revenim să ne îndreptăm spre ce? Să mă duc către o Europă constant anticreştină, care îşi transmite salutări de sezon, că îi deranjează Crăciunul pe unii? Să mă îndrept către o altă zonă a lumii care crede că în numele credinţei poate să facă orice?

sursa tribuna.ro


Articolul Următor
Articole postate de același autor
10541

„Mamă, nu ne lăsa!” – o minune a Maicii Domnului

Era o femeie văduvă, căreia îi murise soţul încă de când era tânără şi îi rămăseseră doi copilaşi. Şi biata femeie avea o gospodărie, dar era şi cinstitoare a lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului, având în casa ei o icoană cu Maica Domnului purtând în braţe dumnezeiescul prunc. Şi ea i-a învăţat pe copii […]