O minune a pă­rintelui Paisie Olaru

3661

E iarnă grea în pădurea Sihlei, şi două suflete, o studentă şi o copilă, se chinuie să răzbească spre schit. Plecaseră pe la amiază de la Sihăstria. Deşi ningea vârtos, au socotit că vor ajunge repede.

Se înşelaseră. Po­teca pieptişă le storsese de vlagă şi, încet, au fost prinse de întuneric. În scurtă vreme, s-au rătăcit. Nu ştia nimeni de ele şi deznădejdea prindea să-şi facă loc în suflet. Rătăceau printre hăţişuri şi steiuri de stâncă, aprinzându-se de bucurie ori de câte ori o pată albă li se părea a fi schitul de la Sihla.

Ajunseseră să înainteze din ce în ce mai încet, iar atunci când se opreau să-şi tra­gă sufletul, zăpada care curgea de sus le în­gropa. Târ­ziu, pe la ora nouă, când aproape îşi pier­duseră nădejdea, au zărit o lumină. Era farul unei maşini care se înţepenise în drumul spre schit. În ea, doi soţi cu doi copii îngheţaţi. Au pornit împreună la drum şi, înainte de miezul nopţii, au intrat în holul un­de aşteptau pelerinii ce doreau să se spove­dească la pă­rin­tele Paisie. Erau frânte.

Deo­dată, uşa s-a deschis şi bătrânul duhovnic a ieşit între­bând: „Copchilele şelea două nu au ajuns nici acum?”. Ba da, ajunse­seră, şi încă tefere şi nevătămate, i-au răspuns cre­din­cioşii. „Măiculiţa Domnului bună!”. Pă­rintele Paisie le-a îmbrăţişat şi, cu duioşie, şi-a dat jos cojocelul ca să le învelească. Apoi le-a închinat cum închini un copil. Adâncit în rugăciune, părintele Paisie le „vă­zuse” şi le ocrotise cu ruga sa aprinsă.

sursa formula-as.ro


Articole Asemănătoare
927

Azi sunt fericit!

Şi, dragă mamă, aş vrea să ştii că am suferit mult. În prima iarnă mă trezeam noaptea din somn şi în singurătatea celulei, în frig şi foame, priveam întunericul şi şopteam încet, ca să aud numai eu, dar aşa de tare ca să audă Dumnezeu: „Mamă, mi-e frig, mi-e foame!”. La început a fost greu […]

Articole postate de același autor


Urmăriți-ne pe Facebook!