N-are chef de alţii… şi despre Biserica Ortodoxă

177

N-are poftă de alţii, adică nu îl interesează de alţii. Se iubeşte numai pe sine. Se adoră. Dacă are banii lui, mâncărica lui, culcuşul lui…de ce să se mai gândească şi la alţii? Dar ce, alţii sunt oameni?!!! Alţii sunt animale, fluturi, inexistenţe…

Doar el contează! Numai el!

La ce rost să mergem la Biserică?

Păi numai şi pentru faptul, că harul lui Dumnezeu îl face pe om liniştit, zâmbitor, paşnic, Biserica trebuie să existe, să existe multe Biserici, prin toate cartierele oraşului…şi oamenii să se adape din cuvântul lui Dumnezeu şi din sfintele slujbe, din izvorul harului.

E ca şi cum ai întreba: de ce ne trebuie apă, aer, mâncare? Pentru că fără Biserica Ortodoxă lumea cade cu totul în satanism, în politeism, într-o filosofie sterilă, josnică, subumană…acolo de unde a scos-o Domnul şi Sfinţii Săi Apostoli.

Nouă ne place să călătorim…şi credem că lumea aceea, cu zei, din Africa, Asia, America, Australia…era o lume frumoasă, paradisiacă, cum e statul la hotelul de lux. Însă nici nu ne închipuim ce satanism şi ce inimă de piatră exista în lumea aceea politeistă, barbară.

Iată Occidentul eterodox de acum! Iată civilizaţia fără duhovnicie, fără suflet, după 1000 de ani de depărtare de la Biserica lui Hristos! Iată lumea de unde vin acum tot felul de neaveniţi, ca să ne înveţe cum stă treaba cu…credinţa.

Care credinţă? Credinţa inventată peste noapte de vreun farsor oarecare? Ce fel de credinţă e aia, care e un colaj? Ce să faci însă cu un substitut de pâine, de aer, de brânză şi de apă?

Biserica e vie şi veşnică, pentru că e corul celor renăscuţi prin Hristos, în apele sfinte ale Botezului. Biserica e vie şi puternică, pentru că nu e numai ceea ce se vede, ci şi ceea ce nu se vede. Iar Biserica e Dumnezeu Care Se sălăşluieşte în Sfinţii Săi, e viaţa cu El, e bucuria veşnică de El.

Însă Biserica nu are numai grâu, ci şi neghină. De ce? Pentu că neghina se poate transforma în grâu şi invers, din păcate.

Dumnezeu îl aşteaptă şi pe cel fără chef.

Şi pe cel care nu mai are niciun Dumnezeu.

Dumnezeu îl aşteaptă pe homosexual ca să se pocăiască.

Dumnezeu îl aştepată pe hoţ ca să se pocăiască.

Dumnezeu o aşteaptă pe cea care a avortat ca să se pocăiască.

Dumnezeu ne aştepată pe toţi ca să ne venim în fire.

Ce înseamnă… să fii uman? Înseamnă să îţi pese. Să îţi pese de toţi şi de toate. Să îţi pese de aerul pe care îl respiri, de liniştea pe care trebuie s-o oferi, de curăţenia morală şi fizică care ţi se cere.

Trebuie să te intereseze şi ceea ce nu îţi place. Câte crime, câte violuri, câte nedreptăţi…Şi pentru acestea trebuie să suspini.

A fi creştin ortodox înseamnă a trăi întru frumuseţea adevărată a lui Dumnezeu, după dogmele adevărului Său. Trebuie să ai dogme, jaloane, indicii sigure, până unde e credinţă…şi de unde începe minciuna, falsificarea.

Biserica Ortodoxă e Biserica Cincizecimii, care stă pe fundamentul credinţei şi a vieţii apostolice şi  nu e Biserica lui Ioan Gură de Aur, a lui Luther sau a lui Obama, ci a lui Hristos Dumnezeu întrupat, a Prea Sfintei Treimi.

Ea nu apare şi dispare.

Nu e un hocus-pocus.

Nu e o societate secretă.

Nu e compusă numai din oameni care îşi fac de cap.

Ci ea este Biserica lui Dumnezeu, stâlpul şi temelia adevărului, care stă fixată în dogmele şi canoanele Sinoadelor Ecumenice.

De ce sunt ecumenice? Pentru că au fost stabilite de comun acord, de către toţii mari Sfinţi ai Bisericii, din întreaga Biserică a pământului, pe baza Scripturii şi a Tradiţiei Bisericii.

Scriptura e a Bisericii Ortodoxe şi nu a nimănui sau a tuturora, fără distincţie!

Biserica explică Scriptura şi o păstrează.

Viaţa şi slujbele Bisericii sunt pline de Scriptură şi de dogmele Bisericii, conform învăţăturii marilor Sfinţi ai Bisericii.

Au fost, sunt şi vor fi mari Sfinţi, cu multe daruri, în Biserica lui Dumnezeu, după cum vor fi şi mulţi vânzători şi călcători în picioare ale darurilor dumnezeieşti primite în Biserică.

Biserica este o realitate indispensabilă, constitutivă pentru ontologia noastră. Pentru că omul e comuniune. Omul este şi va fi comuniune, chiar dacă acum trăim, din plin, sentimentul brutal de izolare, de fărâmiţare a umanităţii.

Nu se poate fără Biserica lui Dumnezeu, pentru că ea este focarul iradiant, este locul de unde ţâşnesc zorii noii lumi, ai cerului şi ai pământului transfigurate.

De aceea atâta luptă împotriva Bisericii, pentru că ea e divino-umană şi nu doar umană. Dacă dai în oamenii ei, dai şi în Dumnezeu, fără doar şi poate, pentru că Biserica e Dumnezeu cu oamenii şi nu doar Dumnezeu şi nu doar oamenii.

Şi oamenii Bisericii sunt mai sănătoşi sau mai puţin sănătoşi, mai fragili sau mai puţin fragili, mai întăriţi sau mai neîntăriţi în viaţa duhovnicească.

Când dai în Biserică, dai ca într-un spital, unde unii acum se vindecă, unde alţii abia au ieşit din rele chinuri, unde alţii s-au însănătoşit la diverse grade…dar dincolo, în Împărăţia lui Dumnezeu, se vede ce a făcut Biserica pentru lume, acest spital dumnezeiesc al tuturora, de obşte.

În faţa judecăţii lui Dumnezeu, Biserica vine întreagă, alături de toţi ceilalţi, ca să se arate Doctorului ei, Doctorului sufletelor şi al trupurilor. Şi atunci El decide veşnicia fiecăruia.

Acum suntem în stare de tratare, de tratare continuă a bolilor. Suntem oameni bolnavi, dar ne tratăm! În comparaţie cu cei care se tratează cu păcate, cei care se tratează cu har învie, se vindecă, se fac frumoşi.

De aceea nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!

Nu vă daţi de mari şi tari, pentru că Dumnezeu îl smereşte pe cel mândru!

Trebuie să vă pese. Biserica este şi trebuie să fie o comunitate care se bucură cu cei care se bucură şi se întristează împreună cu cei care se întristează…şi se ajută reciproc. Fără acest fel de a fi împreună suntem nişte nulităţi impozante.

Trebuie să fim împreună şi să ne iertăm şi să ne iubim unii pe alţii.

Cheful mai se şi formează…

Pr. Dorin Picioruş

 

Articole Asemănătoare
792

„Doamne, pentru rugăciunile tuturor celor care mă iubesc, mântuieşte-mă”

Odată, maşina mea a căzut de pe un pod, rostogolindu-se de câteva ori. Nu a mai rămas nimic din ea, însă eu şi cu şoferul am rămas nevătămaţi. Aceasta s-a petrecut dimineaţa, în jurul orei cinci. Când m-am întors la biserica în care slujisem în acea seară. am întâlnit câţiva parohieni care se trezise la […]

Articole postate de același autor
2823

Șoapta delicată a îngerului păzitor

Dacă suntem atenţi, tot timpul avem aşa o adiere fină, care ne spune ce-i bine: “Nu zice asta”, “Nu fă asta”, “Nu pleca acum”, dar e delicată şi fără  presiune: acestea sunt şoaptele îngerului şi dacă noi am fi atenţi la lăuntrul nostru, am sesiza aceste şoapte ale îngerului, care nu sunt cuvinte, ci înţelesuri. […]