Mama Gherghina din Saelele, pustnica din mijlocul lumii

159

Gherghina Vasilescu, din Saelele - Teleorman, are 93 de ani. Toată viața a trăit ca o pustnică în mijlocul lumii. Nu a fost căsătorită niciodată și mănâncă doar seara. Așa se simte „mai liniștită” și liberă. Și-a tăiat voia proprie, așezându-se cu viața și cu încercările ei numai în voia lui Dumnezeu. De aceea și repetă des, cu smerenie, „Cum a dat Dumnezeu”. Această femeie a strâns și a donat din pensia ei de 500 de lei pe lună peste 10.000 de lei pentru Catedrala Mântuirii Neamului, mulțumind astfel lui Dumnezeu pentru tot ce a primit de la El.

Satul Saelele (de la turcescul „saia” care înseamnă „grajd”) se află la vreo 20 km de Turnu Măgurele. Aici, la vreme de toamnă, se adună în solitudinea lui toată lumina galben-verzuie a dimineților și aburul cețurilor sidefii ale Dunării, ce se împrăștie zdrențuite peste câmpurile arse de seceta verii. Satul este locuit în majoritate de pensionari. Oameni care trăiesc din ce le oferă grădina, câmpul și animalele din gospodărie. Într-o casă din acest sat, văruită în alb, zărită cu greu din drum prin lăstărișul pomilor cu frunzele roase de omizi, trăiește mama Gherghina Vasilescu, bătrâna pe care Dumnezeu a ales-o să se nevoiască în mijlocul lumii pentru că a fost vrednică de asta.

Singură cu încercările vieții

Nu s-a ferit de deșertăciunile vieții, biruindu-le singură în încercări numai de dânsa știute. Astăzi, își pregătește cu râvnă, într-o tăcută lucrare, plecarea „dincolo”, unde speră să dobândească lumină și mântuire, dăruind. Dar despre acest lucru nu prea vrea să vorbească. Încrederea însă în părintele Cătălin Alexandru Raicu a „înmuiat-o” și astfel ne-a primit și ni s-a confesat, în cuvinte puține, după cum „a dat Dumnezeu”.

„Am 93 de ani. M-am născut și am trăit toată viața în satul acesta. Nu am fost niciodată căsătorită. Am viețuit cum a dat Dumnezeu. M-am ocupat cu gospodăria, cu agricultura. Tata, Petre Vasilescu, a fost cântăreț la biserică. Pe mama o chema Floarea. Sunt credincioasă atât cât a dat Dumnezeu, Creatorul care ne-a făcut și Purtătorul nostru de grijă. Merg la biserică de mică. Acum doar duminica. Dar aud la televizor slujbele. Las toate la pământ și mă duc în casă și le ascult. Fac și eu ce am pomenit de la părinți: țin posturile, mă spovedesc, mă îm­păr­tășesc și mă rog cât îmi dă Dumnezeu putere. Mănânc o dată pe zi, seara, ca să fiu mai liniștită. Toată viața cel mai mult mi-a plăcut să fiu liberă și să-mi ajute Dumnezeu să fac voia Lui. Să-mi dea putere până la sfârșit să fiu lângă El. Când Îl simt aproape sunt fericită. Și pentru asta sunt mulțumită. Când eram copil, protejată de părinți, mergeam la biserică. Așa am dobândit dragoste de Domnul. Mi-au plăcut slujbele și le-am prins în sufletul meu. Am evlavie pentru toți sfinții, dar mai mult strig la Sfântul Gheorghe, al cărui nume îl port. Mi se întâmplă zilnic minuni pentru că tot ce este spre bine sunt de la Dumnezeu. Iar eu sunt așa cum este voia Lui. Am mai multe rugăciuni pe care le spun: Împărate ceresc, Tatăl nostru. Când vedeam mai bine, citeam din Viețile sfinților. Mi-a plăcut atât de mult de Biserică, încât am trăit în suflet numai cu ea. De aceea nu am avut niciodată intenția să mă căsătoresc”, ne spune mama Gherghina.

Viața ca dăruire și smerenie

Am ascultat-o și am tot descusut-o încercând să pătrund cât mai adânc în sufletul ei. Dar nu am reușit și poate nici nu era nevoie, căci mama Gherghina nu are nimic de ascuns. Viața i s-a așezat cu toate ale ei în simplitatea slujirii necondiționate lui Dumnezeu. Și tot ce a făcut a fost, cu siguranță, doar voia Lui. Când vine vorba însă de donația pentru Catedrala Mântuirii Neamului, voința îi aparține. Poate de aceea nu prea are curajul să vorbească despre lucrul acesta.

„Am strâns și eu, cum a dat Dumnezeu, din pensie o sumă de bani pe care am dat-o pentru ridicarea Catedralei din București, ca să am pe lumea ailaltă o spe­ranță de liniște, mântuire, o binefacere de la Dumnezeu și lumină. Pentru că dacă El mi-a ajutat, trebuie și eu să ajut. Și-i mulțu­mesc pentru asta. Este un lucru bun Catedrala și aștept să se termine, pentru că-mi este gândul tot acolo. Dacă nu se poate să ajung să o văd, sunt mulțumită și aici. Dacă am încredere, e ca și când aș fi fost la București!”, ne spune bătrâna, caracterizând vremurile prezente cum altfel decât „cum dă Dumnezeu”. „Timpul” însă pe care i L-a dăruit ei i s-a părut „foarte bun”, pentru că totdeauna a avut nădejde.

Activă încă, mătură, descurcă lucrurile „pe ici, pe colo”, dă la păsări, nu stă nici o clipă, pentru că „viața este dată de Dumnezeu și trebuie dusă până la sfârșit așa cum vrea El și cum merităm fiecare”

Dar pentru Catedrala Națională
Acum, mama Gherghina este ajutată de nepoatele din partea surorii ei. Doamna Pelaghia Preda, una dintre ele, la fel și celelalte, vine tocmai de la București și are grijă ca „mătușa Ghița” să rămână liberă. Pentru că așa le-a cerut mama lor înainte de a muri și pentru că în acest spirit au fost crescute și ele. „Mamaia e foarte liberă. A dus viață de sihastru”, ne-a spus aceasta.
La rându-i, părintele Cătălin Alexandru Raicu, fiu al satului, ne confirmă faptul că „tușa Ghița” este nelipsită din biserică. „Vine foarte de dimineață la slujbă. Sunt preot de 20 de ani în sat și nu cred să fi lipsit vreodată. Oamenii o respectă foarte mult. E un exemplu de smerenie. Pentru că a aflat de la noi preoții și de la televizor despre Catedrala Mântuirii Nea­mului, m-a rugat să-i spun ce să facă pentru că dorește să doneze și ea bani pentru ridicarea ei. Iar eu, mergând la București din trei în trei luni pentru niște analize, pentru că am o problemă de sănătate, i-am dus donațiile la Paraclisul Catedralei de fiecare dată, împreună cu un pomelnic, și i-am adus chitanțele. Din pensia ei de 500 de lei pe lună a donat până acum peste 10.000 de lei. Din sat ea a dat cea mai mare sumă, ca să aibă lumină pe lumea cealaltă, cum îmi spune mereu”, ne mărtu­risește părintele.
Într-o astfel de trăire și spe­ranță își desăvârșește nevoirea pustnicească în mijlocul lumii mama Gherghina din Saelele, dobândind înțelepciunea darului ca prinos de lumină, liniște și mântuire de la Domnul. Restul, cum spune ea: Cum o da Dumnezeu!

 

sursa http://ziarullumina.ro/


Articole Asemănătoare
467

Eminescu, mereu surprinzător

Sărbători după sfinte sărbători. Încă de pe băncile școlii am memorat ziua de 15 ianuarie drept aniversarea lui Eminescu. Așadar, mijlocul lui ghenar ne oferă o sărbătoare a culturii, a simțirii românești, când, în fiece an, ne amintim de poetul nepereche. Convențional, îi serbăm acum ziua de naștere, deși el știa că nu a venit […]

    Articole postate de același autor
    3165

    Cât este de urâtă lenevirea înaintea lui Dumnezeu!

    Din pilda talanţilor reiese că omul care a plecat departe şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mână avuţia sa este însuşi Dumnezeu: pe acela care, restituind un talant — atât cât primise — răspunde: „Doamne, te-am ştiut om aspru, care seceri unde nu ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat”, stăpânul nu-l contrazice, […]