Legăturile duhovnicești ale intelectualității ruse cu mănăstirea Optina în secolul XIX

108

Introducere

Sihăstria Optina este una dintre cele mai mari și mai îndrăgite mănăstiri de călugări din întreg răsăritul ortodox. Mănăstirea este cunoscută, în primul rând, prin stareții ei, în număr de 14 cuvioși părinți, al căror sobor a fost preaslăvit în anul 1990. Aceștia, prin slujirea pe care au arătat-o poporului rus, atât în persoana oamenilor celor mai simpli cât și a celor mai dăruiți intelectuali, au purtat în vremurile de răscruce ale acestei țări, prin rugăciunile și nevoințele lor, greutatea întregii națiuni, transformându-și mănăstirea într-un adevărat adăpost și oază duhovnicească. Astfel, pelerinul venit la Optina, găsea acolo un izvor duhovnicesc viu din care putea sorbi Harul lui Dumnezeu, aflând acele chipuri luminate de sfințenie despre care marele  scriitor Nikolai Gogol scria: „Nicăieri nu am văzut astfel de monahi. Cu fiecare din ei, îmi părea, vorbește cerescul. Eu nu am întrebat, care și cum trăiește: fețele lor spuneau singure totul...” [1]

Nicăieri în Rusia o obște de monahi nu a trăit mai duhovnicește decât la Optina, și nicăieri părinții și frații unei mănăstiri nu au avut o influență atât de mare asupra vieții morale din societate și asupra culturii acestui popor. Mănăstirea Optina a avut o legătură neîntreruptă cu societatea culturală rusă de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. Pe fundalul decăderii morale din societatea acelor vremi, fiind mânați de dorul de adevăr, autenticitate și profunzime a trăirii, numeroși intelectuali, aristocrați și alți oameni de vază și-au îndreptat pașii spre mănăstirea Optina, spre stareții ei. Printre aceștia se numără membri ai familiei regale: marea ducesă Elizaveta și marele cneaz Constantin Romanov, scriitorii: Nikolai Gogol, Ivan Turgheniev, Fiodor Dostoievski, Serghei Nilus, Lev Tolstoi, filozofii: Ivan Kireevski, Pavel Florenski, compozitorul Piotr Ceaicovski și alții.

Aflând despre viața sfântă și deschiderea pe care o arătau stareții de la Optina în fața durerilor și încercărilor oricărui om,  numeroși pelerini din toate colțurile întinsei Rusii au început să vină la Optina, dornici de a-și potoli setea duhovnicească, de a găsi mângâiere, alinare, căldură sufletească, înțelegere și povățuire. Această lucrare de întoarcere și apropiere a oamenilor de Dumnezeu în persoana sfinților stareți reflectă latura cea mai intimă a poporului rus, pe care filozoful Ivan Iliin o prezintă spunând: „În sufletul omului rus persistă o sete nepotolită după dreptate, curăție, o dorință de a se atinge de nepătimire, măcar odată în viață. În esența rusismului intră dorința după desăvârșire, setea de a se apropia de ea, gândul de „mântuire a sufletului”, suspinul după Dumnezeu, căutarea Cerului...” [2]. Astfel, observăm că stareții, prin smerenia cu care se aplecau spre trăirile fiecărui om, prin compătimirea și dragostea pe care i-o arătau, dar și prin înalta trăire ascetică, erau o punte între oameni și Dumnezeu – ceea ce și reprezintă, de fapt, definiția și menirea sfințeniei. Mulți intelectuali au devenit ulterior copii duhovnicești ai stareților, mănăstirea Optina reprezentând pentru ei nu doar o atracție datorită mediului deosebit de înduhovnicit, ci, mai mult ca atât – un izvor personal de credință și aspirație: ”Vă spun vouă, am trebuință ca în fiecare clipă să fiu cu gândurile mai presus de certurile vieții și în orice loc al pribegiei mele să fiu ca și cum aș fi în Sihăstria Optina.” [3], scria Gogol.

Odată cu reformele lui Petru I, Rusia începe să asimileze intens cultura europeană, adică cultura umanismului și a raționalismului, viziunea creștină fiind tot mai mult exclusă din cercurile de intelectuali. Astfel, către începutul secolului XIX, cultura rusă se afla în impas, negăsind răspuns la problema menirii omului pe pământ. În societatea rusă, care era tot mai mult influențată de gândirea occidentală, tot mai mulți oameni nu înțelegeau rolul și menirea Bisericii și mai ales a monahismului în societate, considerându-le instituții nefolositoare, deoarece nu făceau parte din structurile care ar produce vreun bun tangibil. Ca și în prezent, sufletul acelor oamenilor îndepărtați de Biserică și de Dumnezeu pătimea și suspina sub povara păcatelor și a lipsei de har. În astfel de împrejurări, mulți dintre intelectualii ruși au redescoperit ortodoxia în toată frumusețea ei, care se păstra și cultiva în primul rând în mănăstiri, dintre care cea mai bogată era anume Optina cu stareții ei sfinți. În slujirea lor, stareții optinieni nu făceau altceva decât să le ofere oamenilor într-un mod accesibil învățăturile despre Împărăția Cerurilor, amintindu-le calea mântuirii și a cunoașterii de Dumnezeu, a lucrării lăuntrice. Ei nu propuneau o nouă cale, ci arătau numai calea pe care Biserica și-a condus dintotdeauna fiii spre Dumnezeu.

Filosoful Ivan Vasilievici Kireevski

Unul dintre primii intelectuali care a descoperit mănăstirea Optina și a făcut-o cunoscută intelectualității ruse a fost Ivan Vasilievici Kireevski – filozof și critic literar rus, co-fondator al mișcării slavofile, care promova ideea despre primatul rolului Bisericii Ortodoxe și a valorilor creștine în prosperitatea poporului rus. Începâdu-și studiile în 1821 la catedra de filosofie a Universității din Moscova, unde ia primul contact cu filosofia lui Schelling, a cărui concepție despre lume ca organism viu îl impresionează pe tânărul filosof, Kirevski se îndreaptă curând spre Europa, unde ia parte la lecțiile unor astfel de gânditori precum Schelling, Hegel, Michelet. În călătoriile sale, filosoful rus percepe fundamentul putred al societății occidentale, bazată pe individualism, pe care îl va contrasta ulterior cu ”sobornicitatea” societății ruse [4].  Întors în Rusia în anul 1832, publică numeroase articole de critică la adresa filosofiei și valorilor occidentale. În lucrările sale, Kireevski contrastează filosofia lui Plato cu cea a Sfinților Părinți, criticând influența aristotelică asupra minții occidentale, care, după Kireevski, a mers pe făgașul raționalismului, opus adevăratei înțelepciuni [5, p. 91]. La baza filosofiei mistice dezvoltate de Kireevski stă concepția despre integritatea lăuntrică a duhului omenesc – integritate care, conform filosofului, poate fi atinsă numai prin credință și care îi permite omului să cunoască taina existenței sale. ”Omul este definit de credința sa.”, susținea Kireevski [6]. O altă idee definitorie a concepției sale filosofice este și ”Pentru (ajunge la) integritatea adevărului e nevoie de integritatea minții” [6]. Totodată, Kireevski delimitează clar raționalitatea ca putere contemplativă a omului, înrudită cu discernământul și izvorâtă din credință, de rațiunea științifică, ”erudiția logico-tehnică”, pe care o consideră periculoasă și dăunătoare, atunci când omul i se supune acesteia în mod exclusiv [6].

În căutările sale filosofice, Kireevski a descoperit mănăstirea Optina ca fiind un adevărat colț de rai pentru mintea sa deja ancorată în gândirea Sfinților Părinți ortodocși și s-a împrietenit cu vestitul stareț de atunci, Cuviosul Macarie. Ajuns la această mănăstire, filosoful a fost frapat de bunăvoința și dragostea care l-a întâmpinat în acest sfânt locaș. Vizita sa la Optina a marcat începutul vieții duhovnicești a marelui filosof, începutul înțelegerii și trăirii profunde a Ortodoxiei. În una din scrisorile sale către A. I. Koșeleov, Kireevski spune entuziasmat: „Mai mult decât oricare cărți, este să găsești un stareț ortodox sfânt... căruia să-i poți zice fiecare gând și auzi la el nu părerea lui, mai mult sau mai puțin inteligentă, dar gândul Sfinților Părinți... Astfel de stareți, mulțumită lui Dumnezeu, mai sunt în Rusia, și dacă vei căuta sincer, vei găsi” [7]. Pentru a atrage atenția intelectualilor ruși asupra gândirii ortodoxe Cuviosul stareț Macarie împreună cu Kireevski au început editarea mai multor cărți cu conținut religios. În biblioteca mănăstirii se păstrau mai multe traduceri în manuscris cu învățăturile Cuviosului Paisie Velicicovski, ce au stat la baza editării mai multor scrieri patristice. Prima carte editată la mănăstirea Optina a fost anume: Viața și scrierile starețului moldovean Paisie Velicicovski. A urmat publicarea a numeroase alte lucrări, precum scrierile Cuvioșilor Ioan Scărarul, Isaac Sirul, Avva Dorotei, Maxim Mărturisitorul ș.a. Primele cărți apar prin îngrijirea și cheltuiala familiei Kireevski. Odată cu această activitate editorială a lui Kireevski începe și o nouă perioadă în filosofia și cultura rusă. Sub tutela starețului Macarie, ilustrul gânditor punea la dispoziția poporului rus, într-un limbaj actual, învățătura de veacuri a Bisericii, atât de puțin cunoscută societății intelectuale din acele vremuri. Cărțile apărute a stârnit o „revoluție” duhovnicească, astfel încât mulți oameni culți au redescoperit Ortodoxia și pe Hristos.

Primul biograf al lui Kireevski – V. N. Leaskovski – îi atribuie lui Kireevski „prima încercare de construire a filosofiei pe temelie creștină” [8], iar Protoiereul V.V. Zenkovski îl consideră pe marele gânditor drept  „cea mai puternică minte filosofică din prima jumătate a secolului al XIX-lea” [9, p. 23], remarcând că acesta „nu separa în propria persoană conștiința filosofică de cea teologică” [9, p. 13]. Din spusele lui V.V. Zenkovski, trăsătura distinctivă a vieții religioase a lui Kireevski este faptul că acesta trăia „nu doar cu gândire religioasă, ci și cu simțământ religios”, căci „el a avut experiența unei adevărate și profunde trăiri duhovnicești” [9, p. 12].

Venirea la credință, care a transfigurat întreaga viață a lui Kireevski, nu a însemnat pentru acesta renunțarea la libera gândire. Spre deosebire de mulți alți intelectuali, pentru Kireevski nu exista contradicția tragică  dintre rațiune și credință. Dimpotrivă, anume în „iubirea de înțelepciune cea profundă, vie și curată a Sfinților Părinți” Kireevski vedea embrionul viitoarei filosofii, care avea rostul de a lichida conflictul dureros dintre rațiune și credință” [25, p.270]. În ultimul deceniu al vieții sale, Kireevski și-a dedicat toate cunoștințele, forțele și capacitățile unui singur scop – slujirea adevăratului învățământ – științei ortodoxe despre mântuirea sufletului. Faptul că, „dintre toate personalitățile laice care au poposit la Mănăstirea Optina, Ivan Vasilievici  s-a apropiat de duhul acesteia și a înțeles, așa cum descrie I.M. Konțevici, ca nimeni altul, importanța ei de înălțime spirituală” [10, p. 2017], a avut un rol decisiv în bilanțul activității sale filosofice, activitate care, prin profunzimea și anvergura sa a dăruit culturii ruse un tezaur de veritabilă trăire creștină și un model de împlinire și înflorire intelectuală în lumina credinței ortodoxe. Prietenul apropiat al scriitorului, Aleksei Stepanovici Homyakov ne lasă următoarea mărturie despre Kireevski: „Inimă plină de tandrețe și iubire; rațiune îmbogățită de toată știința timpurilor noastre; curăție limpede a unui suflet modest și fără de răutate; o deosebită blândețe a sentimentului, ce conferea o plăcere aparte conversației, aspirația fierbinte către adevăr, o dialectică neobișnuit de subtilă în polemică, nedespărțită de blândețea cea cu bun simț, atunci când adversarul avea dreptate, dar și cu un fel de milă duioasă, atunci când eșecul adversarului era evident; bunăvoie tăcută, oricând gata de o glumă inocentă, repulsie înnăscută la tot ce este dur și jignitor în viață, în exprimarea opiniei sau în atitudinea față de alții; credincioșia și devotamentul în prietenie, promptitudine în iertare și împăcare sinceră cu dușmanii; ură profundă față de păcat și indulgență în judecata celor păcătoși; în fine, noblețe imaculată” [11, pp. 238-239]. Portretul ne oferă un model clar al trăirii ortodoxe, trăire care, fără îndoială, a fost ancorată în strânsa legătură a scriitorului cu mănăstirea Optina și cu stareții ei.

Scriitorul Nikolai Vasilievici Gogol

O altă personalitate intelectuală a Rusiei veacului XIX a cărei viață a fost legată de mănăstirea Optina este Nikolai Vasilievici Gogol - mare scriitor rus cunoscut în primul rând ca scriitor satiric, dar mai puțin cunoscut ca gânditor și publicist religios, om duhovnicesc și chiar autor de rugăciuni. Faptul că toată viața lui Gogol, asemenea unei vieți monahale, a fost o luptă continuă pentru cucerirea a noi înălțimi duhovnicești rămâne mai totdeauna sub tăcere. Despre acest aspect al trăirii marelui scriitor cunoșteau doar cei mai apropiați prieteni ai săi.

Gogol considera că adevărata putere a artei scriitoricești stă în posibilitatea de a-l aduce pe om mai aproape de Dumnezeu.  Morala duhovnicească în operele lui Gogol este atât de înaltă, încât cuvântul capătă cu adevărat putere și se arată ca un mare dar de la Dumnezeu spre slujirea aproapelui. Scrierile lui Gogol au fără îndoială un adânc înțeles moral. Totodată, în cazul lui Gogol, scrierile sale ne oferă și o hartă a vieții sale duhovnicești, ale cărei etape le surprinde cunoscutul său biograf Vladimir Voropaev, susținând că opera lui Gogol se poate împărți în două mari perioade: prima – vârsta tinereții cu scrierile care încearcă să corecteze societatea, oamenii din jur, prin punerea în lumină a celor mai răspândite năravuri și patimi din acele vremi și încurajarea apropierii oamenilor de Dumnezeu, iar cea de-a doua perioadă – vârsta maturității, în care scriitorul își îndreaptă eforturile spre dezrădăcinarea neajunsurilor din sine însuși, pășind pe calea ascezei.

Parcurgerea acestor etape în viața autorului a avut loc, fără îndoială în lumina vizitelor scriitorului la mănăstirea Optina. Ajuns la Optina în iunie 1850, cel mai probabil la îndemnul lui Ivan Kireevski, Gogol a apreciat aici nu doar viața spirituală, ci și amplele activități editoriale ale mănăstirii. Se știe că, în calitate de pelerin, Gogol a participat la slujba de priveghere, în timpul căreia "s-a rugat cu străduință şi tragere de inimă", apoi i-a vizitat stareți. Stabilind legături cu monahii de aici, Gogol a conștientizat că duhul acestei obști monahale  a devenit de o importanță vitală pentru el: "Am nevoie ca în fiecare minut să fiu mai presus de certurile lumești și în fiecare loc al călătoriei mele să fiu legat cu cei de la Optina." [3], mărturisea scriitorul. O altă dovadă grăitoare despre sporul duhovnicesc al lui Gogol sunt și cuvintele pe care acesta le spunea deseori celor apropiați: „Fără rugăciune nu încep nimic” [3]. Nu e greu de presupus că rugăciunile lui Gogol erau mai ales pentru țară, pentru poporul rus, pentru a cărui vindecare morală mult-dăruitul scriitor și-a jertfit puterile intelectuale și sufletești întreaga sa viață.

În timpul ultimei sale vizite la mănăstirea Optina, în 1851, între Gogol şi cuviosul Macarie a avut loc o discuție, conținutul căreia a rămas necunoscut. Se presupune, însă, că Gogol şi-a mărturisit atunci intenția de a rămâne la mănăstire. În legătură cu aceasta, Cuviosul Varsanufie le povestea mai târziu fiilor săi duhovnicești următoarele: "Există o mărturie care ne spune că la puțin timp înainte de moartea sa, el (Gogol) i-a spus unui prieten apropiat:" Ah, cât de multe am pierdut, cât de mult am pierdut ... "- "Ce? Ce anume aţi pierdut?" - "Faptul că nu m-am făcut călugăr. Ah, de ce părintele Macarie nu m-a lăsat la schitul lui? ' " [12, p. 54]. Această mărturie este parțial confirmată de sora lui Gogol, Anna Vasilievna, care i-a scris lui Vladimir Şenrok, biograful scriitorului, că fratele ei "şi-a dorit foarte mult să se stabilească în Optina ". Prietenul apropiat al lui Gogol – poetul Vasilii Jukovskii susținea că adevărata chemare a marelui scriitor a fost călugăria: „ Sunt convins, - scria în martie 1852, după ce a primit vestea morții lui Gogol,- că dacă nu era să înceapă „Suflete moarte”, al cărui sfârșit era pe conștiința lui și tot nu reușea să o finiseze, demult era să fie monah și își căpăta liniștea intrând în atmosfera unde sufletul lui răsufla ușor și liber” [13]. Credem, totuși, că, deși nu a reușit să depună voturile monahale, Nikolai Gogol le-a lucrat în viața sa.

Ultima mărturie despre creștinul Gogol, făcută după moartea lui de către cronicarul mănăstirii, călugărul Eufimie, pare a fi cea mai exactă și profundă: "O persoană neiniţiată cu greu îşi va imagina abisul durerii şi suferinţei  prin care a trecut Gogol, atunci când i s-au deschis din nou ochii spirituali și şi-a dat seama că această prăpastie este săpată cu propriile sale mâini, în care i-a atras şi pe  mulți alţii şi în care tinde să se prăbuşească în curând singur ... Cine va putea reprezenta întreaga luptă a scriitorului atât cu sine însuși, cât și cu dușmanul din interiorul său, ce i-a pervertit darul divin și l-a folosit în scopuri distructive? Totuşi această luptă a fost victorioasă pentru Gogol, iar el, deşi rănit de moarte, a ieşit cu onoare din ea în lumea luminii veșnice, răscumpărându-şi păcatul prin pocăință, prin demascarea lumii și legătură strânsă cu Biserica salvatoare. Dumnezeu să-i odihnească şi să-i aşeze sufletul în rândul celor drepţi! " [14, p. 157].

În încheiere prezentăm cuvintele noului mucenic, protoiereul Ioan Vostorgov, rostite la panihida lui Gogol din anul 1903, care mărturisesc încă o dată despre buna agonisire duhovnicească a marelui scriitor. "Iată un scriitor, al cărui simț de responsabilitate în fața adevărului supreme, față de cuvântul său literar a ajuns la punctul maxim, această stare într-atât a pus stăpânire pe el, încât pentru mulți părea o boală mintală, ceva total neobișnuit şi de neînțeles. A fost un om şi un scriitor care şi-a testat adevărul său și adevărul vieții doar prin prisma adevărului lui Hristos. Este îmbucurător să înălțăm rugăciuni întru pomenirea în fața lui Dumnezeu și spre slava oamenilor a unui scriitor care, în secolul nostru de dominație a discursului pervertit, a îndeplinit îndemnul apostolului: Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, dreasă cu sare...(Coloseni 4,6) Asemenea scriitori prin însemnătatea lor în istoria cuvântului pot fi asemănați cu sfinții părinții ai Ortodoxie: ei susțin cu pietate și curățenie tradiția literară " [15, pp. 226-227].

Scriitorul Lev Tolstoi

Cronica legăturilor mănăstirii Optina cu intelectualitatea rusă cuprinde și capitole zbuciumate, însă deosebit de grăitoare pentru omul contemporan. Un astfel de capitol este și viața renumitului filosof și romancier Lev Tolstoi, care, deși a petrecut într-o continuă cercetare a acestei sfinte mănăstiri și a stareților ei, a rămas totuși înafara acoperământului și a harului tămăduitor al acesteia. Pentru Lev Tolstoi, legătura cu mănăstirea Optina este, poate, chiar o oglindă a diverselor perioade și manifestări ale vieții sale sufletești.

Cunoaștem că, în tinerețea sa, contele a fost apropiat de biserică, fiind încredințat de adevărul credinței ortodoxe, luând parte la tainele Bisericii și vizitând de mai multe ori mănăstirea Optina, de care era legat sufletește inclusiv datorită surorii monahii de la Șamordino (schitul întemeiat de starețul optinean Ambrozie). Totuși, tinerețea scriitorului ne oferă mărturie despre câteva trăsături ale personalității lui Tolstoi, înrădăcinate și întreținute pe parcursul vieții acestuia care s-au  arătat a fi prevestitoare despărțirii sale de Biserică și a rătăcirilor ce au urmat. Aici, ne referim în primul rând la mândria sa, confirmată de starețul Ambrozie: „El este extrem de mândru.” [16, p. 39]. După o discuție cu Tolstoi, purtată la lavra Sfântului Serghie, în anul 1879,  arhimandritul Leonid Kavelin scria: „este infectat de o astfel de mândrie, de care rar am întâlnit. Mă tem că nu va termina bine.” [17, p. 46]. Scriitorul însuși mărturisea: „ de la 16 ani am încetat să mai fac rugăciuni și să merg la Biserică din propria dorință” [18, p. 265].

Astfel, putem presupune că rațiunea a prevalat peste credința sinceră de copil, fapt care și-a lăsat amprenta și asupra eroilor romanelor lui Tolstoi, care doresc să pătrundă toate adevărurile cu mintea, cu rațiunea. Deși vădit atras și interesat de viața monahală și de stareții optinieni, cu care a purtat numeroase discuții, în special cu starețul Ambrozie, Tolstoi s-a arătat a fi, totuși, departe de trăirea ortodoxă, respingând fundamentul ei, care este smerenia, manifestată în primul rând prin ascultare și rugăciune. Stăruind în filosofia religioasă departe de o autentică trăire ortodoxă, în perioada târzie a vieții, Tolstoi dezvoltă în lucrările sale o viziune radicală anarho-pacifistă care îi poartă numele, luptând în mod direct cu Biserica Ortodoxă și în 1901 este excomunicat din ea. Despărțirea de Biserică l-a afectat foarte mult pe contele Tolstoi.  Lucrul acesta s-a vădit mai ales înainte de moartea scriitorului, atunci când își mărturisea întristarea sufletului surorii sale monahii. Cu siguranță că scriitorul nu ar fi suferit întristare și mustrări de conștiință dacă Biserica nu ar fi fost importantă pentru el sau dacă nu ar fi simțit în interiorul său că aceasta deține adevărul. Astfel, aceste mărturii din ultima perioadă a vieții scriitorului sugerează că Tolstoi a simțit cu toată inima harul divin nu în mijlocul adepților săi, ci numai în liniștea locașurilor binecuvântate de Dumnezeu ale Bisericii Ortodoxe Optina și Șamordino.

Pentru mulți a fost greu de înțeles vizita lui Tolstoi la Optina în 28 octombrie 1910, după ce ultimii treizeci de ani înainte de aceasta, în mod deschis s-a luptat cu Biserica Ortodoxă, afirmând că a rupt orice legătură cu ea. Cu toate acestea, venea la una dintre cele mai importante mănăstiri ale Bisericii Ruse. Ce se petrecea atunci în sufletul scriitorului numai Dumnezeu cunoaște. Credem, însă, că reflecția lui Constantin Levin – eroul romanului „Anna Karenina” – ar putea ilustra întrucâtva trăirile scriitorului: „Eu nu cred, spun că nu cred și cu mintea nu cred, dar vine necazul: eu mă rog” [19, p. 561]. Acest fenomen a avut loc, probabil, în viața lui Tolstoi în octombrie 1910. După mai multe scrisori adresate apropiaților, necazurile îl fac să părăsească casa în căutarea liniștii sufletești. Cu mult înainte de această dată el scria: „mă ademenește o dorință de a vizită mănăstirea Optina” [20, p. 245]. 

Astfel, în cel mai cumplit moment al vieții sale, Tolstoi se îndreptează chiar spre Optina, spre stareții de acolo. Luptat de povara amintirii excomunicării din Biserică, în dimineața zilei de 29 octombrie 1910, Tolstoi s-a apropiat de două ori de porțile schitului, dar totuși nu a avut curajul să intre, crezând că nu va fi primit de stareț, deși a fost îndemnat să intre și asigurat că starețul îl va primi. „Chiar dacă a fost leu, nu a putut rupe inelele lanțului cu care satana l-a legat” [21, p. 346]- spunea despre el starețul Varsanufie, care a venit la el pe 5 noiembrie 1910, la Astapovo însă nu a fost lăsat să intre. Astfel, în comparație cu Kireevski, în cazul lui Tolstoi, apriga luptă dintre credință și rațiune s-a soldat cu moartea nepocăită a marelui scriitor. Un lucru însă rămâne cert: dacă s-ar fi întâmplat marele act de pocăință a lui Tolstoi, acesta s-ar fi săvârșit datorită mănăstirii Optina și a stareților ei.

Scriitorul Fiodor Mihailovici Dostoievski

Ilustru reprezentant al pleiadei de gânditori ruși aplecați asupra sensului vieții umane în lumina credinței în Dumnezeu – pare cu neputință ca Fiodor Mihailovici Dostoievski să nu fi fost mânat și el spre oaza duhovnicească a mănăstirii Optina. Scriitorul ajunge aici în vara anului 1878, într-un moment de cotitură în viața sa – moartea unicului său copil, dorind să vorbească cu starețul Ambrozie. Întâlnirea cu starețul a încununat căutările interioare de mulți ani ale scriitorului. Din punct de vedere istoric, întâlnirea celor doi a fost una simbolică, în chipurile lor întâlnindu-se Biserica și intelectualitatea rusă, Ortodoxia și cultura, sfințenia și geniul. Această scurtă întâlnire a marcat caracterul ulterior al relațiilor dintre cultura și ortodoxia rusă. Chiar dacă Dostoievski nu a fost teolog și niciodată nu s-a socotit pe sine a fi, el a cercetat în profunzime „viziunea religioasă asupra vieții”, acordând o însemnătate deosebită omului religios și chiar formând „o întreagă filozofie duhovnicească”. Aceste căutări ale lui Dostoievski au determinat tendința sa de a descrie și contura chipul „unui creștin ideal” în lucrările sale, dovedind chemarea lăuntrică a scriitorului spre „sfințenie și adevăr”.

Despre întâlnirea lui Dostoievski cu starețul Ambrozie menționată anterior găsim mărturii în „Amintirile” soției sale – Anna Grigorievna Dostoievskaia, o frumoasă pagină de literatură memorialistică: „S-a întors Fiodor Mihailovici de la Optina într-un fel împăcat și vădit liniștit, povestindu-mi multe despre obiceiurile de la Optina, unde a petrecut două zile. Cu vestitul stareț Ambrozie, Fiodor Mihailovici s-a întâlnit de trei ori: odată în mulțime, de față cu mulți oameni și de două ori separat, și aceste discuții i-au produs o impresie profundă și emoționantă. Când Fiodor Mihailovici i-a povestit starețului despre nenorocirea noastră și despre durerea mea, atunci starețul l-a întrebat dacă eu sunt credincioasă, iar când Fiodor Mihailovici a răspuns ferm că „da”, l-a rugat să-mi transmită binecuvântarea lui, dar și cuvintele, pe care ulterior, în roman, starețul Zosima le-a spus mamei îndurerate... Din povestirile lui Fiodor Mihailovici înțelegem ce cunoscător profund de inimi era acest stareț respectat de toți.” [22, p. 359]

Despre evenimentul vizitei amintește și Cuviosul Iosif în scrierile sale. În anul 1898 apare un articol în revista Lecturi de suflet folositoare, semnat de starețul Iosif, în care acesta relatează despre vizitele unor vestiți scriitori precum Gogol, Dostoievski, Kireevski, Leontiev ș.a. la mănăstirea Optina. Starețul scrie: „Printre bătrânii viețuitori ai mănăstirii noastre se păstrează amintirea despre vizita în anul 1878 a unui alt vestit scriitor - F.M.Dostoievski. Durau lung discuțiile cu starețul Ambrozie pe marginea multor teme de viață duhovnicească și mântuire a sufletului. La scurt timp după aceasta a apărut spre editare „Frații Karamazov”, scrisă sub influența vizitei la Sihăstria Optina și a discuției cu starețul Ambrozie” [23]. Astfel, aceste cuvinte ale starețului Iosif confirmă faptul că „mănăstirea apropiată de oraș” din romanul „Frații Karamazov” este, de fapt, imaginea mănăstirii Optina, iar personajul starețului Zosima din același roman îl întruchipează pe cunoscutul stareț Ambrozie.

O scrisoare a părinților de la Optina din anul 1881 apărută în presa vremii reflectă opinia obștii de la Optina în legătură cu efortul lui Dostoevski de a crea un personaj inspirat din personalitatea starețului  Ambrozie: „Dostoievski  l-a descris atât de corect și adevărat, încât mulți, care îl cunosc pe părintele Ambrozie, îl recunoșteau în chipul descris”, „noi regretăm sincer moartea scriitorului-psiholog, a omului simpatic și creștinului adevărat”, „îl vom pomeni la liturghii” , „amar, amar mie îmi este pentru împuținarea familiei scriitorilor noștri, care se lipsește de așa stâlp al literaturii ruse” [24]. Aceste fragmente ne sugerează că Dostoievski era o persoană bine cunoscută la mănăstirea Optina, un autor citit de părinții și vizitatorii acestui sfânt locaș, caracterizat drept un „om simpatic” și, mai important, drept „un creștin adevărat”. Astfel, deși  vizita lui Dostoevski la mănăstirea Optina a fost scurtă, vedem că aceasta a rămas a în amintirea fraților și părinților de aici.

În una dintre lucrările sale, Evghenii Poseleanin face referință la cuvintele starețului Ambrozie în legătură cu persoana lui Fiodor Dostoevski: starețul îl numește pe acesta „pocăit” [25], cuvinte bine cunoscute fraților de la Optina. În Ortodoxie, această trăsătură este una mai mult decât lăudabilă, deoarece pocăința este începutul vieții duhovnicești, este o manifestare a adevăratei credințe. Adâncimea pocăinței creștinului arată gradul său de sfințenie. În acest context, putem compara părerea starețului Ambrozie în legătură cu persoana lui L.N. Tolstoi: „El este extrem de mândru.” [16, p. 39]. Pocăința și mândria sunt înțelesuri diametral opuse. Mândria este lipsa pocăinței și a smereniei, pe când pocăința este învingerea mândriei. Se pare că nimeni nu i-a caracterizat pe acești doi mari scriitori ai literaturii ruse, Dostoievski și Tolstoi, atât de concis și, în același timp, atât de exact și profund ca starețul Ambrozie.

Concluzii

Astfel, ideile religioase și moralizatoare întâlnite în literatura clasică rusă, și în special în scrierile lui Dostoievski, Gogol și Kireevski, dar, mai ales, mărturiile din viața duhovnicească a acestor mari gânditori, ne descoperă rolul important pe care l-a avut mănăstirea Optina în dezvoltarea culturii poporului rus și a orientării sale pe făgașul adevăratelor valori ortodoxe. Bogata experiență duhovnicească a sfinților stareți optinieni, ca rod al ascezei și al slujirii lor neîncetate în fața celor mai acute dureri sufletești ale oamenilor, a alimentat pentru mai bine de un secol cele mai luminate minți ale societății intelectuale ruse, dovedind încă o dată strânsa înrudire și putere de conlucrare între minte și duh. Inspirați și atrași de duhul monahismului optinean, de simplitatea, armonia și puterea lucrătoare a cuvintelor stareților, cei trei mari intelectuali ruși au reușit să dea răspuns nu numai propriilor căutări duhovnicești, ci și foamei de adevăr a unei întregi generații, foame care există fără îndoială și astăzi. În acest context, credem, că reprezentanții Bisericii nu exploatează suficient valorile duhovnicești din literatura rusă „în folosul ortodoxiei”. Conform îndemnului Patriarhul Rusiei Alexie al II-lea, reprezentanții Bisericii Ruse „ar trebui din nou și fără scrupule să regândească locul și rolul culturii și a literaturii naționale.” [26]. Învățăturile stareților optinieni, dar mai ales viața lor pe deplin mărturisitoare a adevărului ortodoxiei, care străbat din paginile cu personajele lui Dostoevski, scrisorile lui Gogol și filosofia lui Kireevski, precum și prin viețile a miile de oameni pe care cuvioșii optinieni i-au îndrumat, vin să ne întărească în călătoria noastră spre viață, mănăstirea Optina rămânând și astăzi, cu mila lui Dumnezeu, o adevărate cetate a credinței ortodoxe.

Drd. Arhim. Iov Cristea

Referințe bibliografice

[1] „Scrisoarea lui N. Gogol către A.P. Tolstoi din 10 iulie 1850, material disponibil la adresa:,” [Interactiv]. Available: http://predanie.ru/gogol-nikolay-vasilevich/book/69204-pisma-1848-1852-gg/.

[2] I. A. Iliin, Поющее сердце (Inima care cântă) , p. 436, Moscova: Хранитель, 2013.

[3] N. Gogol, „Выбранные места из переписки с друзьями — Николай Гоголь (Locuri alese din corespondența cu prietenii),” [Interactiv]. Available: https://azbyka.ru/fiction/vybrannye-mesta-iz-perepiski-s-druzyami/. [Accesat 5 iulie 2017].

[4] A. necunoscut, „Ivan Kireyevsky,” [Interactiv]. Available: https://en.wikipedia.org/wiki/Ivan_Kireyevsky. [Accesat 7 iulie 2017].

[5] A. M. Ian Buruma, Occidentalism: The West in the Eyes of Its Enemies., Penguin, 2004.

[6] „Русская историческая библиотека (Biblioteca istorică rusă),” [Interactiv]. Available: http://rushist.com/index.php/philosophical-articles/2537-kireevskij-ivan-filosofiya. [Accesat 7 iulie 2017].

[7] N. Gorbaciova, Оптинские Старцы (Stareții optinieni), Moscova: ACT, 1999.

[8] 1. С. 9. Лясковский В. Н. . СПб., Братья Киреевские. Жизнь и труды их. (Frații Kirievskii și truda lor) p. 98, 1899.

[9] Z. ). I. L. :. s. 1. [4] V.V., История русской философии (Istoria filozofiei ruse), vol. I, Leningrad, 1991.

[10] I. M. Konțevici, Оптина Пустынь и ее время (Sihăstria Optina și vremea ei), Оптина Пустынь (Optina Pustîni), 2014.

[11] A. S. Homyakov, Полное Собрание Сочинений (Colecția completă de scrieri), vol. III, Moscova, 1900.

[12] C. V. d. l. Optina, Преподобный Варсонофий Оптинский. Духовное наследие. (Cuviosul Varsonufie de la Optina. Moștenirea duhovnicească.), Moscova: Lavra Stintei Treimi a sf. Serghie, 2006.

[13] V. A. Jukovskii, „Scrisoare către P. A. Plentev,” 5 (17) martie 1852. [Interactiv]. Available: http://feb-web.ru/feb/zhukovsky/texts/zhuk4/zh4/zh4-674-.htm?cmd=2. [Accesat 5 iulie 2017].

[14] S. Nilus, Святыня под спудом. Тайна православного монашеского духа. (Sfințenia sub obroc. Taina duhului a monahismului orthodox.), Moscova: Lavra Sf. Serghie, 1911.

[15] I. I. Vostorgov, Полн. собр. соч.: В 5 т. (Întreaga colecție de scrieri în 5 volume), vol. II, Sank Petersburg , 1995.

[16] I. M. Conțevici, Истоки душевной катастрофы Л. Н. Толстого. Духовная трагедия Льва Толстого: Сборник статей (Tragedia duhovnicească a lui Lev Tolstoi în Culegere de articole.), Moscova, 1995.

[17] A. Opulskii, Страницы жизни Льва Толстого (Paginile vieții lui Lev Tolstoi), Moscova: Moskovskii Rabocii, 1964.

[18] I. V. Kirievskii, Разум на пути к Истине. Философские статьи, публицистика, письма. Переписка с преподобным Макарием (Ивановым), старцем Оптиной пустыни. Дневник. (Mintea în drum spre adevăr. Articole filosofice, publicistică, scrisori. Corespondența cu Cuviosul Macarie), Moscova, 2002.

[19] L. N. Tolstoi, Полное собрание сочинений Л.Н. Толстого в 90 томах. (Întreaga colecție de scrieri în 90 de volume), vol. 20, Moscova: Государственное издательство «Художественная литература» (Editura de stat ”Literatura artistică”), 1935.

[20] L. N. Tolstoi, Полное собрание сочинений Л.Н. Толстого в 90 томах. (Întreaga colecție de scrieri în 90 de volume), vol. 61, Moscova: Государственное издательство «Художественная литература» (Editura de stat ”Literatura artistică”), 1935.

[21] Житие Оптинского старца схиархимандрита Варсонофия. (Viața starețului optinian schiarhimandritul Varsonufie), Оптина Пустынь (Optina Pustîni), 1995.

[22] A. G. Dostoevskaia, Воспоминания (Amintiri), Berlin: Direct Media, 2015.

[23] S. I. Maslov, „Преподобный Амвросий Богоносный старец Оптинский (Cuviosul Ambrozie - de Dumnezeu purtătorul stareț optinian),” 2002. [Interactiv]. Available: http://www.pagez.ru/olb/135_1.php. [Accesat 5 iulie 2017].

[24] A. P. Dmitriev, „Достоевский и оптинские насельники (Забытое газетное свидетельство 1881 г.) (Dostoevskii și viețuitorii optinieni. O mărturie de ziar uitată a anului 1881.),” [Interactiv]. Available: http://www.optina.ru/. [Accesat 5 iulie 2017].

[25] E. N. Poselyanin, „Отец Амвросий: Его советы и предсказания. Журнал: Душеполезное чтение. (Părintele Ambrozie: Sfaturile și proorociile lui. Publicat în revista ”Lecturi de suflet folositoare”),” 1891. [Interactiv]. Available: http://pravlife.org/content/dostoevskiy-i-optina-pustyn. [Accesat 6 iulie 2017].

[26] P. A. a. I.-l. a. Rusiei, „Слово Святейшего Патриарха Московского и всея Руси Алексия на открытии VI Международных рождественских образовательных чтений. (Cuvânt la deschiderea ediției a 4-a a Forului Educațional Internațional),” 9 ianuarie 1998. [Interactiv]. Available: http://patriarch.voskres.ru/090198.htm. [Accesat 6 iulie 2017].

[27] V. V. Zenkovskii, История русской философии (Istoria filozofiei ruse), Vol. I, Leningrad: Эго (Ego), 1991.

[28] I. V. Kirievskii, Полное собрание сочинений (Colecția completă de scrieri), vol. I.


Articole Asemănătoare
119

O oră alături de Dumnezeu, Cel Răstignit şi Înviat

Cu Dumnezeu ne întâlnim prima oară în familie. Rugăciunile pe care le învăţăm de la părinţi, mersul la biserică, atmosfera irepetabilă a sărbătorilor mari, toate acestea constituie prima treaptă în educaţia noastră. Este minunat când şcoală prin orele de religie ne determină să păstrăm legătura cu Dumnezeu, să vorbim despre El şi să ne comportăm […]

Articole postate de același autor
508

Simboluri și semnificații în iconografie

Experiența spirituală a comunicării prin simboluri este una veche și are ca scop de a lega, de a pune împreună, lucru care ne confirmă și originea cuvântului*. La origina cuvântului simbol este grecescul „symbolon” – a uni, un opus a lui „diabolon” – cel ce desparte. La Besancon în lucrarea sa Filozofia Imaginii găsim următorul […]



Urmăriți-ne pe Facebook!