În căutarea iubirii

2572

Ochii verzi precum smaraldul privesc cu îngrijorare trandafirul roşu a cărui petale îşi pierdeau culoarea sângerie, cuprinse fiind de sumbra palidă a morţii. Trandafirii erau febleţea ei, trezind mereu în sufletul curat o emoţie duioasă.

Tristeţea i se aşterne pe chipul plăcut.

,, De ce viaţa trece atât de repede? Unde s-a scurs frumuseţea ta, trandafirule?”

Un fluture vesel şi colorat se aşează pe o frunză lividă, jucându-se cu aripile sale minunate. Ochii urmăreau mişcările fluturelui, dar sufletul căuta cu ardoare răspunsuri.

– Totul a fost creat din iubire, dar… unde eşti tu, iubire?

Lumina jucăuşă ce dă viaţă ochilor sclipeşte tot mai intens, conferind acestora o blândeţe şi o frumuseţe tainică.

– Nu voi aştepta să mă găsească iubirea, o voi căuta eu… da, voi căuta iubirea!

Odată cu aceste cuvinte a început căutarea iubirii. Zilele trec în zbor, luând cu ele şi entuziasmul copilăresc al tinerei, entuziasm ce îi cuprinse sufletul la luarea acestei decizii.

Obosită, se opreşte la marginea unui râu pentru a-şi pune ordine în gânduri, în propria ei viaţă. Frumuseţea apei cristaline prin care înotau zglobii peştişori trece neobservată, bucurându-se de adevărata preţuire doar în ochii Celui ce a creat-o.

Suspine sfâşietoare tulbură liniştea. Tânăra tresare.

Întorcându-şi privirea, zăreşte o fată frumoasă care-şi plângea durerea cu atâta intensitate încât imaginea ei cutremura suflete.

– De ce plângi? Îndrăzneşte tânăra cu smaraldul în priviri să întrebe.

– Cum să nu plâng, când iubirea m-a părăsit?

– Iubirea te părăseşte?

– Iubirea m-a rănit… iubirea nu există! Ea a dispărut odată cu băiatul care îmi era drag.

– Nu este adevărat, iubirea nu răneşte, iubirea te înalţă!

– Iubirea nu există! Rosteşte sufletul rănit, pierzându-se, treptat, în zare.

Chipul tânăr şi frumos al celei ce căuta iubirea este cuprins de o adâncă dezamăgire, însă sufletul ei dorea să găsească adevăratul răspuns.

Căutarea iubirii era grea, anevoioasă, dar esenţială; după ce priveşte cerul azur, tânăra porneşte din nou la drum.

Au trecut zece ani de când începuse existenţiala călătorie, găsirea iubirii devenind scopul ei suprem.

Ploaia rece pune la încercare răbdarea oamenilor, unii pierzând repede această provocare cu forţele naturii. Tânăra păşeşte cu nonşalanţă printre stropii reci precum gheaţa, când atenţia îi este distrasă de comportamentul unui om supărat.

Timidă, se apropie de el privindu-l întrebătoare.

– De ce mă priveşti aşa? Îi replică, furios, bărbatul.

Tonul ridicat nu a tulburat cu nimic cutezanţa fetei.

– Iubirea nu poate exista acolo unde conduce supărarea.

Un râset grosolan şi plin de ironie răsună deodată.

– Iubire!? Ce este iubirea? Spune-mi: unde vezi tu iubirea în faptul că nu ai ce pune pe masă? Unde este iubirea în sărăcia care ne înconjoară?

Un moment de tăcere se aşterne.

– Nu ştiu, dar… iubirea trebuie să îţi ofere linişte sufletească, siguranţă.

– Iubirea nu există!

Cuvintele auzite erau precum un pumnal care îi sfâşia inima.

– Nu, nu este adevărat! Iubirea există! Strigă cu lacrimi în ochi tânăra, în timp ce fugea, pierzându-se în întunericul nopţii.

După minute grele în care încerca să fugă cât mai departe de o lume în care parcă iubirea nu-şi mai găsea locul, se opreşte lângă o clădire masivă. Îndată strigă cu putere cineva:

– Pleacă de aici!

Ştergându-şi lacrimile, tânăra întreabă cu o voce tremurândă din care duioşia încă nu dispăruse.

– Cu ce am greşit atât de tare încât nici aici nu pot rămâne?

– Eşti la fel de vinovată ca şi ceilalţi pentru suferinţa mea! Voi m-aţi condamnat să-mi petrec restul vieţii într-o închisoare, prin comportamentul şi indiferența voastră.

– Noi? Nu întotdeauna ceilalţi te marginalizează… omul se poate însingura fără intervenţia altor persoane.

– Nu mai vorbi prostii!

– Dacă ai iubi, nu te-ai mai simţi singur. Iubirea te eliberează!

Strigăte furioase se aud din spatele ferestrei:

– Pleacă! Cine eşti tu să îmi dai lecţii? Iubirea nu există! Pleacă!

Alungată, tânăra părăseşte clădirea, încetând totodată să mai caute iubirea. Frumuseţea chipului s-a stins, fața devenindu-i crispată… vocea în care altădată se simţea dulcea duioşie era acum rece, lipsită de orice urmă de tandreţe.

Au trecut alţi zece ani în care viaţa i se scurgea fără nici un scop, zece ani lipsiţi de zâmbete, bucurie şi iubire… devenise doar o umbră a ceea ce a fost cândva.

Plimbându-se în derivă, într-o zi îi apare în cale un bătrânel senin, cu soarele în priviri. Avea în mână un trandafir de o unicitate sclipitoare pe care i-l oferă fără întârziere şi cu o bucurie imensă din care reieşea dragostea grandioasă ce o purta pentru intreaga creaţie a lui Dumnezeu.

Tânăra trece nepăsătoare pe lângă el, ignorându-l cu desăvârşire.

– Nu iubeşti trandafirii? Se aude vocea nespus de suavă a bătrânelului.

– Nu iubesc nimic, iubirea nu există.

Spunând aceeaşi replică nefastă care i-a spulberat unicul ideal măreţ, femeia vrea să îşi continue drumul, când răspunsul primit o opreşte.

– Dacă ţi-aş demonstra că iubirea există?

– Cum? Zece ani am căutat iubirea şi nu am găsit-o, iar de când am renunţat să o mai caut, au trecut alţi zece ani… unde este iubirea?

Un zâmbet tainic se conturează pe chipul senin

– Ai umblat atât de mult după iubire, dar iubirea a fost mereu aproape de tine. Nu trebuie să cauţi ceva ce ai deja!

– Cum să fie aproape, când mulţi nu o văd?

– Iubirea se caută cu ochii sufletului, ea se simte.

– Dar acei oameni…? De ce nu au simţit iubirea?

– Pentru că şi-au întors fața de la iubire. De iubire nu poţi fugi, ea este peste tot în jurul tău: în aerul pe care îl respiri, în florile pe care le vezi, în oamenii de lângă tine, dar poţi să îi întorci spatele sau, mai rău, să închizi ochii în faţa ei, negându-i existenţa cu desăvârşire. Este mai uşor să refuzi iubirea, decât să o primeşti… primind iubirea, o vei împărtăşi şi cu ceilalţi, pentru că iubirea se dăruieşte, ea nu este egoistă. Vrei un loc anume unde să întâlneşti iubirea?

– Atunci, caut-o în inima ta… dacă o vei găsi acolo, vei fii capabilă să o vezi şi în jurul tău! Nu te schimba în funcţie de ce zic ceilalţi, pentru că dreptatea nu se află întotdeauna de partea lor. Ascultă-ţi glasul inimii şi când vei simţi o tresăltare uşoară, o bucurie dulce ce naşte lacrimi cristaline, vei şti că ai luat decizia corectă, pentru că glasul inimii este glasul lui Dumnezeu sădit acolo, în adâncul inimii tale.

Mihaela Gligan


Articole Asemănătoare
613

Sufletul copilului nu va putea uita deasa unire cu Domnul Însuşi!

Atât de iubitori de sine am devenit acum, încât nici măcar nu vrem să avem copii, ca să nu ne dăm osteneala să-i creştem. Multe mame, chiar şi creştine, preferă să lucreze, dar să nu crească copii, uitând cuvintele Apostolului, că femeia se mântuieşte prin naştere de fii, adică prin creşterea copiilor. Iar acelor copii […]

    Articole postate de același autor
    3594

    Este o bucurie copleşitoare jertfa pentru celălalt!

    Doi tineri căsătoriti munceau din greu ca să îsi acopere datoriile pe care le făcuseră pentru a-si cumpăra o garsonieră. El pleca de dimineata la serviciu si venea seara. Ea avea si serviciu si facultate, programul ei fiind foarte încărcat. Stiind că se apropia iarna si că sotul ei nu avea nici o pereche de […]