„I le-am zis toate Dom­nului, trebuie să merg acum”

924

Părintele Zaharia, după o cuvântare ţinută în America, a acceptat între al­te întrebări şi pe următoarea: „Puteţi să ne spuneţi ceva legat de ultimele zile ale părintelui Sofronie?" Iar răspunsul pe care l-a dat arată că sfârşitul vieţii pământeşti a părintelui Sofronie a fost pecetluirea unei vieţi întregi. Redăm întregul răspuns, deoarece este revelator:

„Nu ştiu ce să spun. A fost aşa de uşor să-l întâlnim... Eu însumi am avut cheia casei lui. Puteam să intru în orice clipă, zi şi noapte. Dacă aş fi vrut să-l întreb ceva şi dormea, trebuia doar să merg să-l mişc puţin de scaun şi imediat deschidea ochii spunând: «Ce e?» Iar în căutătura privirii lui avea deja cuvântul care îmi aducea adevărul în inimă. Era foarte uşor să-l întâlneşti, însă niciodată nu uitam că este diferit, că este un om al lui Dumnezeu, că întreaga lui existenţă era adâncită în Dumnezeu.

Cum era şi foarte politicos, foarte respectuos, când îmi vorbea, ori în ruseşte, ori în greacă, niciodată nu mi se adresa la singular, ci întotdeauna la plural. De obicei asta o facem cu oameni mai în vârstă decât noi. În Anglia însă nu exis­tă diferenţă între adresarea oficială şi limbajul familiar. Era foarte auster cu noi atunci când simţea mândrie înăuntrul nostru, căci cunoştea că, dacă nu ne va face slujitori pe toţi, vom eşua. Mai mult decât aceasta, ne iubea foarte mult şi era foarte blând şi bun cu noi. Mergeam să-l «obosim», mai ales eu, deoare­ce eram foarte vorbăreţ şi aveam multe întrebări. Mai era o soră împreună cu mine, noi eram cei doi care îl oboseam cel mai mult dintre toți. Părintele Sofronie o numise «bidon cu întrebări», iar o altă soră a spus că «de aceea dânsul devenise un butoi de răspunsuri». Când obosea, pentru a ne atenţiona că e de ajuns spunea un stih de mulţumire, pe care îl rostea în ruseşte, ca pe o mică poezioară: «Permiteţi-mi să îmi exprim toată recunoştinţa mea şi, cu o adâncă satisfacţie, să mă despart salutându-vă.» Am fost să-l văd cu două săptămâni înainte de a muri. În vremea aceea zideam cripta unde urma să-l îngropăm şi, desigur, părintele Sofronie era primul îngropat acolo. Zidurile şi tavanul erau gata, dar podeaua era încă udă, nu era betonată. M-a însoţit până la intrare, s-a uitat la criptă şi a întrebat: «Cât mai durează până se termină?» Iar eu am răs­puns: «Părinte, două săptămâni încă, presupun.» Iar el a răspuns: «Mmm, pentru mine este greu să mai rămân chiar şi o oră. I le-am zis toate Dom­nului, trebuie să merg acum.» Trebuie să fie minunat să simţi în inima ta că ai vorbit Domnului până la sfârşit și că te așteaptă în veșnicie, că ești gata să pleci. Am simțământul că eu nu I-am vorbit niciodată Domnului.

Hierotheos VlachosMitropolit de Nafpaktos și Sfântul VlasieCunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex, traducere din limba greacă de pr. Șerban Tica, Editura Sophia, București; Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2011, p. 33-34


Articole postate de același autor
1231

Învățați-vă copiii să-și ceară iertare

De la vârsta de şapte ani, (…) copilul se consideră deja răspunzător de greşelile lui. Din acest moment, haina lui duhovnicească începe să se întineze de păcate. Noi ne străduim să cultivăm în copil curăţia trupească. Dar, fără îndoială, o importanţă majoră are cultivarea în el a curăției duhovniceşti ‒ nevoia de a spăla fiecare […]