Gheron Nikon de la Nea Skiti: „Credința noastră este credința bucuriei, credința păcii, credința iubirii”

1185

Să nu facem un creștinism după minta noastră, ca să fim îndreptățiți să-l respingem și să ducem o viață cu care ne-am rușina dacă l-am primi. Credința noastră este credința Bucuriei.

Durerea este ceva străin de viata omului, de aceea nimeni nu vrea sa sufere. Stricăciunea, durerea și moartea nu le-a creat Dumnezeu, nu le-a dat Dumnezeu omului. Scrie în Cartea înțelepciunii lui Isus Sirah, în Vechiul Testament: "Dumnezeu nu a creat moarte". Tot acest rău a fost alegerea noastră. 

Când Adam a hotărât să trăiască independent de Dumnezeu, să trăiască fără nicio legătură cu Cel ce a spus: "Eu sunt Viata", când a hotărât Adam să trăiască de unul singur și a întins mâna către fruct, către desfătare, către placere, lucru pe care el însuși l-a ales, atunci Dumnezeu a îngăduit ceea ce a îngăduit. Căci, din nefericire, din câte se petrec, nu sunt toate Voia lui Dumnezeu. Se petrec multe pe care Dumnezeu nu le dorește. Dumnezeu vrea ca toți să meargă în Rai, iar noi alegem să mergem în Iad. Nu vom da vina pe Dumnezeu pentru asta. Alegerea ne aparține. Si tocmai această nesocotire a poruncilor lui Dumnezeu, care a adus durerea și moartea, se cheamă păcat strămoșesc. Acesta este păcatul strămoșesc, aceasta nesocotire a lui Dumnezeu, și de a trăi singuri, fără Dumnezeu. Si a venit păcatul pe pământ. Si Hristos a venit și a suferit, a pătimit și s-a răstignit ca să-l biruiască pe cel ce are stăpânirea morții, adică pe diavol. 

Creștinismul apusean a văzut suferința ca un lucru bun. Hristos a pătimit, Hristos a suferit pentru ca noi să ne mântuim. Așadar, suferința ne-a fost de folos. De aceea pentru Creștinismul apusean, durerea, patimile, răstignirea lui Hristos au un rol principal în învățătură și mântuire. 

Noi punem accentul pe Înviere, iar cea mai mare sărbătoare a noastră este Paștele și nu răstignirea. Chiar și în Săptămâna Mare noi, ortodocșii, cântam:  "Închinămu-ne Patimilor Tale, Hristoase. Arata-ne nouă și slăvita Învierea Ta". Chiar și în durere și întristare, noi ne gândim la bucurie, și la Înviere.
Sunt două abordări total diferite ale problemei suferinței. Dându-se o valoare morală apuseană suferinței: este bine să suferi, pentru că și Domnul a suferit și te faci și tu părtaș muceniciei Domnului, te mântuiești prin suferită... toate acestea duc la situații și manifestări extreme ale durerii. Cum erau cei din Evul Mediu care practicau autoflagelarea. Se autoflagelau ca să sufere. Sau, un alt fenomen extrem: stigmatele. Apăreau găuri în mâinile și picioarele cuiva, numai pentru ca voia să sufere precum Hristos. Cazuri patologice psihosomatice, de cele mai multe ori. Si dacă ar fi numai asta. Era o călugărită catolică, care avea stigmatele lui Hristos. Avea găuri în picioare și de fiecare dată în Vinerea Mare sângera, ca și Hristos. Numai că deși era culcată invers, în loc să curgă în jos, sângele o lua în sus. Si zicem: "Doamne ferește!". Nu, la noi nu e așa!

De aceea au atâta succes, în Occident, mișcări precum: Budism, New Age, care spun: "noi am venit să vă eliberam de acest Creștinism care vă spune că este frumos să suferiți, că este bine să suferiți"- de un creștinism care elogiază și îndreptățește suferința, și, în cazurile amintite, provoacă suferința. Tocmai de aceea lumea urmează acestor mișcări, ca să scape de o religie care acceptă suferința ca pe un lucru bun.  

Toți marii combatanți ai Creștinismului, de la Nietzsche, Camus, până la cei din zilele noastre, nu-și pot închipui că acest Creștinism, centrat pe cultul suferinței, și noi îl respingem! Credința noastră nu este aceasta, că suferința este un lucru bun, că boala este un lucru bun. "Te-ai îmbolnăvit, suferi, înseamnă că te-a sărutat Hristos" - spune o sfântă din Apus. Nu! Dacă era un lucru bun, venind Hristos, n-ar fi tămăduit niciun bolnav. Si totuși a tămăduit cât de mulți a putut. Suferința nu este bună. De aceea, tot ceea ce resping ateii din Occident, respingem și noi. Tragedia lor este că nu știu că ceea ce resping nu este credința Bisericii noastre Ortodoxe. Nu cunosc Biserica Ortodoxă, nici teologia ortodoxă, nici modul de viață ortodox. De aceea este bine să nu-i judecăm pe cei ce merg la întruniri occidentale. Să meargă, dar să nu cedeze niciodată în probleme de credință. Să nu credem că oamenii știu ce înseamnă Ortodoxia. Si tocmai pentru că vor să cunoască ceva din ceea ce resping, dintr-un creștinism al suferinței și al tristeții, se duc ori în India, ori în vreo ramură New Age. Si îi vezi pe unii că fac Yoga, iar alții nu știu ce teorii să invoce, ca să scape de acest Creștinism al suferinței, care încuviințează suferința, care încununează suferința.
Am cazat în chilia mea, acum câțiva ani, pe cineva de la o mănăstire ortodoxă din afara Londrei, vestită pentru ctitorul ei și pentru Starețul acestuia. Mănăstirea Cinstitului Înaintemergător de la Essex. Un englez locuia peste drum de mănăstire. Tulburat de biserica lui, a dorit ceva mai duhovnicesc, ceva mai adânc. Si să nu spunem pentru ce s-a tulburat omul, căci ne vom tulbura și noi. Dorind ceva mai duhovnicesc, unde să meargă? A plecat în India, în Calcutta. Acolo se afla o mare facultate de învățătură hindusă. Timp de patru ani a studiat la această facultate. Când a terminat a dorit să mulțumească directorului școlii: "Vă mulțumesc, am învățat foarte multe. N-am crezut că religia dumneavoastră are așa o adâncime duhovnicească, căci Hinduismul și Budismul au apărut cu sute de ani înainte de Hristos, și au o tradiție monahală de sute de ani înainte de Hristos". Si omul i-a mulțumit directorului, care îl întreabă:  "Ești mulțumit? Ai găsit ceea ce voiai?". Acela răspunde: "Să vă spun drept, nu. Tot mai vreau ceva. Nu știu, am o nemulțumire lăuntrică". Si îi spune directorul acelei facultăți de religie străină, din Calcutta: "Dacă vrei ceva mai adânc, mergi - atenție! - la ortodocși. Nu la catolici, nu sunt serioși". Si acest lucru i l-a spus unul de o altă religie! Si se întoarce în Anglia, se întoarce la mănăstirea din fața casei lui, și pentru prima oară zice: "Ia să merg la mănăstire, să văd". "Timp de atâția ani - egumenul râde când spune asta - a văzut intrand și ieșind de aici atâta lume. Mai ales după năvălirea turcilor și cucerirea Ciprului de către turci, când au plecat cu miile în Anglia, la sfârșitul săptămânii mergeau la acea mănăstire. A văzut că atâta lume merge acolo. Nu s-a gândit să meargă peste drum de casa lui. A fost nevoie să meargă la Calcutta, și de acolo să-l trimită peste drum de casa lui, unde se afla mănăstirea. Era foarte încântat: "Asta este ceea ce căutam", spunea el, "și nu știam unde se găsește" - la o mănăstire care se afla în fața lui! Era încântat, era catehumen când ne povestea asta. Acum trebuie să fie botezat.  

Sunt iconar. Noi, cei ce viețuim în Chilii, ca să putem trăi, căci Chiliile nu au niciun venit, nu au bunuri, toți cei ce trăim în Chilii facem ce putem pentru a ne asigura cele necesare traiului. Amenajăm grădini, cei care au barcă pescuiesc, mai ajută și lumea, facem rucodelie,  alții împletesc și vând metănii, alții fac tămâie și o vând. Noi suntem iconari. Mi-a plăcut de mult pictura. Știți cât m-a impresionat un tablou cu pogorârea de pe cruce din Apus al lui Mantegna?! Este reprezentat Christos, cu tălpile chiar înaintea chipului Său, și cu mâinile îndoite la dreapta și la stânga. Si vezi niște găuri în mâinile și tălpile lui, de rămâi fără cuvinte. Cu atâta verosimilitate încât ai impresia că poți pune degetul în gaură. O imagine anatomică înfricoșătoare! Un alt tablou, "Răstignirea" de Matthias Grünewald, am rămas fără cuvinte în fața a ceea ce am văzut. Pironiseră pe cruce un cadavru, care începuse să se înverzească și avea limba scoasă din gură. Si-mi spun: "Este acesta Hristos?" Dostoievsky, într-un roman al său, "Idiotul",  are un personaj, Printul Mîșkin, care văzând o astfel de icoană, se întreabă: "Este posibil ca oamenii care pictează astfel de lucruri, care se închină și sărută imagini asa teribile să fie creștini?" Cum e posibil să vezi o astfel de icoană și să crezi în Hristos? Nu! La noi nu e asa!  

Credința noastră este credința bucuriei, credința păcii, credința iubirii. La noi, în icoanele noastre nimic nu este urât. Nici Iuda nu este urât. Uitați-vă la tablourile lui Hieronymus Bosch sau ale altcuiva, să vedeți cât de monstruos și urât îl pictează pe Iuda. Nu! Noi îl pictăm pe Iuda frumos, ca și pe ceilalți Apostoli. Si el a fost victima diavolului, si el a fost înșelat. A fost o victimă. Nicăieri în icoana ortodoxă nu veți vedea chip urât. Nici pe Iuda! O astfel de pace învăluie întreagă arta a Bisericii Ortodoxe. Pe glasul I plagial cântăm la nuntă: "Isaie dănțuiește", pe același glas I plagial, cântăm și la înmormântări: "Binecuvântat ești Doamne, învață-ne pe noi îndreptările Tale". Același glas și la nuntă și la înmormântare. Aceeași pace și aceeași seninătate ce izvorăște din credință noastră ortodoxă se răspândește pretutindeni și învăluie toate. Aceasta este credința noastră! Credința Bucuriei!  

Cum începe Evanghelia? Ce înseamnă "Evanghelie"? Ev angelia, adică Vestea ce Bună. Asta înseamnă Evanghelie, Vestea cea Bună! Care este vestea cea buna? Începe cu: "Un înger se arată păstorilor și le spune: "Vă binevestesc vouă bucurie mare!". Așa începe Evanghelia, și așa se termină. Când a înviat Hristos, apostolii s-au bucurat, apoi a început să le spună că trebuie să plece iarăși. A avut loc Înălțarea, căci le-a spus mângâindu-i: "Vă voi trimite alt Mângâietor, nu vă întristați, nu plângeți". Iar apoi S-a înălțat. Si s-au întors apostolii la casele lor bucurându-se cu bucurie mare. Astfel începe și tot astfel se sfârșește Evanghelia. Aceasta este credința noastră!
Ia gândiți-vă, Hristos era necunoscut până a hotărât să se arate, și să afle lumea cine era. Si a început să facă minuni. Unde a făcut prima minune? Intr-o biserică? Nu! Într-o mănăstire? Nu! Unde era Hristos și de unde a început să se facă cunoscut? La o nuntă! La nunta din Cana. Ce fac oamenii la nuntă? Se roagă? Meditează? Împletesc metanii? Nu! Se veselesc! Cântă! Acolo era Hristos! Acolo era și Maica Domnului! Aceasta este credința noastră. Să nu facem un creștinism după minta noastră, ca să fim îndreptățiți să-l respingem și să ducem o viață cu care ne-am rușina dacă l-am primi. Credința noastră este credința Bucuriei. Si care a fost, mă rog, minunea? A transformat vinul în apă, ca să le spună: "Nu! Nu e bine să beți vin. Beți numai apă!"? Asta a făcut? Nu! Dimpotrivă! Nici nu a transformat vinul în apa ca sa spună: "Beți numai apa!", ci a transformat apa în vin: "Beți, jucați, cântați, râdeți și vă veseliți!". Înțelegeți care a fost minunea? Aceea de a da bucurie omului! Atât e de simplu! Tocmai de aceea, cei care trăiesc credința noastră, nu au nevoie de teologi și de teologii. Si știu de ce petrec în afara mănăstirilor, de ce râd și de ce joacă: au asociat bucuria cu biserica, cu mănăstirea, cu inima credinței noastre.   

În Noul Testament protestanții sesizează aceste lucruri, e amuzant dar și adevărat. Si citesc verbul "a bucura", "bucura-te". Este repetat de 72  de ori într-o cărticică atât de mică. De 72 ori apare "bucura-te". Iar cuvântul bucurie apare de 58 de ori. Aceasta este credința noastră!

De aceea, și în durerea și în întristarea lui, creștinul se bucură, nu pentru că suferă și e întristat, ci pentru că știe ce finalitate au toate acestea, că toate vor rămâne în urmă iar el va petrece în bucurie. Că toate aceste vor fi lăsate aici iar el se va odihni unde drepții se odihnesc. Reamintiți-vă imnul bucuriei, imnul dragostei, al apostolului Pavel, și veți înțelege. De ce? Cine iubește astfel, se bucură. Nu are bucurie cel care îi urăște pe ceilalți, cel care are răutate înlăuntrul său. Acesta s-a despărțit de Cel care ne-a adus Bucuria și Viața. 

sursa http://corortodox.blogspot.ro


Articole Asemănătoare
4496

Cine îl are pe Dumnezeu, acela este fericit!

„ Mă doare tot ce iubesc acum, pentru că presimt în orice frumuseţe sfârşitul, dar poate că aşa arată adevărata iubire. Bucură-te de acest dar vremelnic, strigă o voce în mine. Căci nu există decât daruri vremelnice. ” (Octavian Paler) Cand am intrat în mănăstire cineva mi-a spus câteva cuvinte care mi-au dat mult de […]

Articole postate de același autor
1148

Predica la Duminica a IV-a din Postul Mare

Evanghelia, iubiţii mei, Evanghelia vorbeşte despre un tânăr nefericit şi despre un tată şi mai nefericit. […] Dar se naşte o întrebare. Hristos ca Dumnezeu ce era, cunoştea cu siguranţă ceasul şi chiar clipa în care demonul se sălăşluise în inima tânărului. Dar de vreme ce cunoştea – întreabă mulţi – de ce a pus […]