Există sărăcie mai mare?

2928

De puțin timp am descoperit care este cea mai mare sărăcie. Să nu mai avem o viață locuită de noi. Viața noastră a devenit o garsonieră – sau poate un apartament, sau o casă – de închiriat. O închiriază mereu cunoscuții și necunoscuții, prietenii noștri pe care îi salvăm non-stop. Ne rămâne timp doar de dormit, nicidecum de visat. Suntem epuizați și frustrați. Suntem atât de ocupați de mobilarea și înfrumusețarea vieților altora că a noastră face igrasie, se umple de lipitori și de mucegai. Rănile noastre uităm să le oblojim. Nu ne mai jelim durerile, suntem prea ocupați cu rolul de superman. Eu să jelesc? bine, dar eu n-am dureri, eu sunt perfectă și sunt un sprijin pentru ceilalți. Trecem din când în când să plătim întreținerea – somn și mâncare.

Treptat, se strecoară frica. Am acumulat atâtea răni și frustrări că nu mai știu cine sunt. Am râs în hohote atunci când îmi venea să plâng, am stat în picioare și în căldură atunci când mi-ar fi prins bine un ceas de odihnă și o carte bună. Mi-e frică să mă întorc spre mine, sunt de mult un străin, așa că fug după ceilalți. Caut probleme, chiar și când nu le au. Timpul petrecut cu mine, redus la zero, îmi arată că nu merit să petreacă nimeni timp cu mine. Că sunt urâtă. Caut comunicare, sunt fericită când mi se spune ceva, orice. Dacă sunt supărată (și un bolnav cronic de sărăcie n-o să fie vesel vreodată), bucuria celui de lângă mine mă irită, pentru că îmi arată că eu am o durere. Și eu nu mai am dureri de mult, corect?

Trăiesc în rolul principal de mama omida. Știu eu foarte bine ce gândește celălalt. Sunt doctor în citirea gândurilor. Dezvolt mania persecuției, aka judecarea și osândirea aproapelui, paranoia și alte racile. Viețuiesc exclusiv în capul și sufletul celuilalt. Eu nu mai sunt demult. Fac salturi mortale la capătul celălalt al relației, și o anulez. Nu mai am relații, nu mai am nevoie de ce spune celălalt, de ce crede și simte el, pentru că știu eu mai bine. Dar nici eu nu mai simt nimic. M-am educat să nu mai simt, să nu mai cred și să nu-mi mai placă. Să nu mai fiu eu. Nu mă mai am pe mine. Există sărăcie mai mare?

Și totuși, o sărăcie asumată îmbogățește. Îmbogățește pe cel care și-o asumă cu curaj. O neputință recunoscută lărgește limitele, numai să nu-i dau drumul, să o fac să aducă rod. Rodul care sunt. A mă întoarce spre mine însămi înseamnă să recunosc că am o rană, poate o mie; când voi începe să le tratez n-o să mai fiu atât de plină de puroi, mereu gata să-l împroșc pe cel din fața mea. După bisturie, antibiotice și dureri de tot felul (asumate, nu băgate sub preș) o să mă văd așa cum sunt. Întreagă, nu o jumătate, nu un sfert, nu cineva care are nevoie neapărat să se agațe de altcineva sau de altceva ca să simtă că e viu. Voi putea alege să iubesc, nu voi mai iubi din dorința de a mă întregi. Nu voi mai fi o lipitoare pe alt suflet. A, da. Viața mea va începe să fie locuită de mine, nu de chiriași care îmi strică lucrurile prin casă. Atunci va începe să capete sens, sensul pe care Dumnezeu l-a gândit și dorit și iubit pentru mine. Pentru mine cea de-nepus în statistici, cutiuțe și alte dispozitive mecanizante, pentru mine cea unică, irepetabilă, frumoasă și minunată.

De ceva ani m-am concentrat pe iubirea jertfelnică. Nu trebuie să te gândești la tine, trebuie să dăruiești. Nu contează nevoile tale, durerile și lipsurile tale, amputează-le. Nu mi-am dat seama că, amputându-le mă evaporam. Tăiam și din mine o halcă sănătoasă, și tăietura se împuțea și năștea imediat o patimă. Patimile sunt puroiul de pe rănile noastre negate și netratate. Și totuși, cum să te rogi pentru un copil nevinovat dacă ești tu plin de ură și vină? Cum să cumperi o bucată de pâine unui sărac dacă n-ai bani? Cum să dai sfaturi pentru o viață împlinită și fericită când tu n-ai avut-o niciodată? Jertfești și ajuți, dar în timpul pe care îl ai, nu pe cel care e deja dat. Așa, ajungi la un final, și faci și câte ceva din ce te definește. Nu ești autist, dar nici superman. Pentru că nu am fost creați să fim supermeni. Am fost creați să fim noi, e o minune suficientă, nu mai are nevoie de oferte speciale.

Dacă vrei să faci pe cineva fericit azi, spune-i că este o minune. Garantat nu se va mândri, pentru că vei fi descoperit un secret atât de adânc îngropat în el, și care totuși îl definește atât de profund, că se va recunoaște și va plânge. Mereu auzim că suntem grași, nu avem carieră, nu avem succes, suntem balcanici, nu avem 90-60-90, nu suntem academicieni, avem nasul strâmb, nu avem cel mai bun servici posibil, nu suntem perfecționiști. Și totuși, toate defectele noastre alcătuiesc o ființă minunată, care a fost creată nu pentru a face o statistică de defecte, ci pentru a fi întreagă și împlinită. O minune din cap până în picioare, numai să creadă că e așa.

Trăim într-o lume care ne încurajează să fim mai mult decât ceea ce suntem, dar așa cum zice ea că suntem, nu așa cum suntem noi de fapt. E prea mare viteza ca să te autoanalizezi, și să recunoști că ești slab, limitat și ai nevoie de ajutor. Că nu ești imbatabil. Totuși, când le recunoști coșmarul se termină, fisura se sudează și nu mai trebuie să minți și să te ascunzi. Poți cere oricând, oricâtă putere de la Atotputernicul. Poți cere să fii ținut în brațe. Nimic rău în asta. Din îmbrățișare s-ar putea să primești și o doză bună de bucurie, dar astea sunt doar efecte secundare. Nesiguranța, dacă nu va dispărea, măcar va fi suspendată pe durata îmbrățișării. Și Dumnezeu îmbrățișează doar veșnic.

Sursa: Am cu ce


Articole postate de același autor
3050

Doi Întâistătători vor proclama sfințenia Cuviosului Iacov Tsalikis în iunie

Mitropolia de Chalkida, Istiaia și Sporadele de Nord a anunțat prezența Patriarhului Ecumenic Bartolomeu și a Arhiepiscopului Ieronim al Atenei la proclamarea canonizării Cuviosului Iacov Tsalikis care va avea loc în Duminica tuturor sfinților în insula Evia. Cuviosul Iacov Tsalikis, un ieromonah contemporan înzestrat cu multe virtuți, despre care Sfântul Paisie Aghioritul spunea că deține […]