Dumnezeu nu e întotdeauna uşor de suportat pentru om

50

Dumnezeu nu e întotdeauna uşor de suportat pentru om. In răstimpurile, în general extrem de îndelungate, în care harul îl părăseşte pe om, Dumnezeu poate să-i apară ca un tiran neînduplecat. Omul care, în ciuda eforturilor şi ostenelilor sale împinse până la extrem, se simte părăsit de milostivirea dumnezeiască, îndură astfel de suferinţe încât ar renunţa, dacă ar fi cu putinţă, la orice formă de existenţă.

Care e, aşadar, natura acestor suferinţe? Nu e uşor de răspuns la această întrebare. După ce L-a întâlnit pe Dumnezeu, după ce a cunoscut Viaţa în Lumina ce iradiază din Faţa Sa, sufletul nu mai găşeşte de acum înainte odihnă sau mulţumire în nici o realitate a acestei lumi; nimic nu-l mai poate mulţumi şi, in acelaşi timp, e înconjurat de toate, afară de Dumnezeu.

Răul, întunericul, lucrarea demonilor, toate caută să-l zdruncine; chinul adus de patimi atinge uneori o intensitate extremă, dar totul se petrece ca şi cum Dumnezeu s-ar fi întors de la om şi n-ar mai da nici cea mai mică atenţie la chemările lui. Ca o fiinţă lipsită de apărare, acesta se simte spânzurat deasupra unui adânc care-l înspăimântă; îl cheamă în ajutor pe Dumnezeu, dar toate strigătele sale rămân fară răspuns. Sufletul ştie că s-a întors de la iubirea lui Dumnezeu; e chinuit de conştiinţa ticăloşiei lui, şi cu toate acestea îl imploră pe Dumnezeu să se miluiască de el – dar în zadar. Dumnezeu nu Se înfăţişează sufletului decât pentru a-l învinui pentru necredincioşia lui, iar el e zdrobit sub povara acestor învinuiri. Recunoaşte dreptatea judecăţii dumnezeieşti, dar acest lucru nu-i micşorează suferinţele. Nu în închipuire, ci aievea se cufundă în umbra morţii; negăsind acest Dumnezeu pe Care-L cheamă ziua şi noaptea, sufletul suferă într-un mod insuportabil.
Ne-am putea întreba: care e sensul tuturor acestor lucruri?

In clipa în care vine, sufletul nu poate primi încercarea ca pe o arătare a milostivirii lui Dumnezeu sau a încrederii lui Dumnezeu faţă de el, ca dorinţa Acestuia de a-l face pe om să se împărtăşească de sfinţenia şi plinătatea vieţii care este întru El. Sufletul nu ştie decât un singur lucru: Dumnezeu l-a părăsit după ce i-a arătat Lumina Lui, făcând astfel suferinţele lui şi mai profunde. Iar când ajunge la capătul puterilor, el nu-L vede pe Dumnezeu plecându-Se milostiv spre el; şi atunci îi vin gânduri şi simţăminte despre care e mai bine să tăcem. Sufletul coboară în iad, dar nu aşa cum coboară cei ce n-au cunoscut Duhul lui Dumnezeu şi care n-au în ei lumina adevăratei cunoştinţe a lui Dumnezeu şi, prin urmare, sunt orbi; nu, el coboară aici fiind în stare să distingă natura întunericului pe care-l simte.

Acest lucru nu se întâmplă decât celor care, după ce au cunoscut harul dumnezeiesc, l-au pierdut mai apoi. Sămânţa iubirii dumnezeieşti pe care sufletul o poartă în adâncul său naşte atunci în el o căinţă, a cărui putere şi amploare depăşesc măsura conştiinţei religioase obişnuite. Vărsând lacrimi din belşug, omul se îndreaptă atunci spre Dumnezeu din toată fiinţa sa, din toată puterea sa, şi aşa descoperă adevărata rugăciune care-l smulge din aceast lume pentru a-l introduce intr-o alta lume, in care aude cuvinte pe care nici o limba omeneasca nu le-ar putea rosti. Ele sunt negrăite, căci din clipa în care sunt traduse în cuvinte, sau noţiuni obişnuite, cel care le aude nu le va interpreta decât în funcţie de cunoaşterea pe care o are din propria sa experienţă fără să-i depăşească limitele. Când sufletul a trecut prin toată această serie de aspre încercări, vede limpede în el însuşi că nu există în lume loc, suferinţă, bucurie, putere, făptură, care să-l poată smulge de lângă iubirea lui Dumnezeu. Şi de acum înainte întunericul nu va mai putea înghiţi lumina acestei vieţi.

Intre Dumnezeu şi om lucrurile nu sunt întotdeauna uşoare. Şi tot astfel, nu e întotdeauna uşor de trăit împreună cu sfinţii. Mulţi sunt cei care cred naiv că apropierea şi contactele cu sfinţii sunt plăcute şi pline de bucurie; se plâng că sunt înconjuraţi de păcătoşi şi visează să întâlnească un sfânt. Din câteva întâlniri ocazionale care au umplut uneori un suflet mâhnit de o nădejde bucuroasă şi de puteri înnoite, se grăbesc să tragă concluzia că faptul de a trăi împreună cu sfinţii are întotdeauna acelaşi efect înălţător asupra sufletului. E o greşeală. Nici un sfânt nu ne poate cruţa de necesitatea de a lupta cu păcatul care lucrează în noi. El ne poate ajuta prin rugăciunile lui, ne poate sprijini prin cuvântul şi învăţătura lui, ne poate întări prin exemplu lui, dar nu ne poate scuti de efortul personal şi de asceză. Dacă un sfânt ne îndeamnă să vieţuim potrivit poruncilor lui Hristos, el poate părea „aspru”. Nu s-a spus şi nu se spune oare până astăzi despre Hristos însuşi: „Greu e cuvântul Său, cine poate să-l poarte?” (In 6, 60). Tot aşa, atunci când sfinţii cer de la noi păzirea poruncilor în întreaga curăţie, cuvântul devine strivitor şi „greu”.

Sursa Arhimandritul Sofronie Titlu: Viata si invatatura staretului Siluan Athonitul, ed. Deisis, 2004


Articole Asemănătoare
211

Când îți dai seama că ai găsit persoana potrivită pentru căsătorie?

Cred că la înmormântarea celui care plecă primul la Domnul, după ani buni de căsnicie! Da! Că abia atunci își dau oamenii seama dacă au fost sau nu potriviți pentru viața împreună. Până atunci, singurul reper este respectarea Poruncilor pe care le-a rânduit Dumnezeu pentru bucuria noastră. Așadar, dacă persona cu care dorești să te […]

Articole postate de același autor
756

Omul smerit ia putere din puterea lui Dumnezeu

Omul smerit nu este slab, ci mai degrabă este puternic, pentru că puterea lui Dumnezeu lucrează și acționează prin el, în timp ce omul mândru este slab, întrucât respinge harul atotputernic al lui Dumnezeu și nu rămâne decât cu propriile puteri umane, care, desigur, sunt cu mult mai slabe și mai puțin importante în comparație […]