Cum începe omul să devină tot mai mult al lui Hristos…

1286

De-acum încolo vom ţine şi privegherile şi veţi participa şi dumneavoastră, atât cât vreţi şi cât puteţi. Insă trebuie să vă atenţionez asupra faptului că aici în general cea care este cea mai periculoasă este oboseala. Omul, atunci când îl ajunge oboseala din urmă, simte că vrea să le lase baltă pe toate. Spun asta pentru că am început să observ acest lucru. Trebuie să aveţi în vedere că cea mai mare greutate pe care o întâmpină monahul, când a ajuns la acest punct, este oboseala. Oboseşte şi apoi vine şi acedia, vine şi lenevirea şi nu mai e tragere de inimă. Acestea toate îl afectează pe monah. Intâi de toate cei care au în străfun­dul lor tendinţa melancoliei, câteodată simt cu atât mai mult acest lucru şi cad chiar şi în deznădejde.

Umila mea părere este că exact aceia care vor îndura aceste simptome, sunt cei care vor spori duhovniceşte. Ceilalţi care nu vor răzbi, se vor da bătuţi. Şi de ce anume se întâmplă asta? Pentru că omul la baza lui, în străfundul sufletului său, este egoist, este iubitor de sine – la care se adaugă mai apoi şi celelalte patimi şi neputinţe ale sale. Toate le face pentru sine însuşi: ca să se îndulcească pe sine însuşi, ca să se mulţumească pe sine însuşi, astfel încât să se simtă bun şi frumos. De aceea preferă oamenii petrecerile şi distracţiile – şi alte lucruri de felul acesta. Bineînţeles, nu contează atunci când ne odihnim aşa puţin, omeneşte. Dar atunci când omul se dă pe sine însuşi acestor obiceiuri, se duce cu totul în derivă. Nu mai are nici o legătură cu Hristos.

Când începe omul să nu se mai simtă bine şi nu înţelege toate aceste senzaţii pe care i le creează omul cel vechi din el, atunci este copleşit de plictiseală şi de epuizare şi în final ajunge să dea înapoi, părăsind lupta cea duhovnicească. Poate chiar să zică

„Atâţia ani m-am chinuit, m-am luptat, m-am dus şi la biserică, m-am şi spovedit, m-am şi împărtăşit, dar nimic nu mi-a folosit.”

Problema, însă, este următoarea: Ce te aşteptai să se întâmple? Ce căutai?

Spuneam că omul cel vechi caută să se mulţumească pe sine însuşi. Si fiecare din noi este si om vechi, fiecare dintre noi are în el iubire de sine. Ne-am botezat si ne aflăm acum în Biserică, dar, din multe şi diferite motive, mai viu in noi tot omul cel vechi a rămas. Şi dacă ne dorim să-L urmăm pe Hristos, ca El să poată să ne vindece şi să ne conducă acolo unde vrea să ne conducă – adică în împărăţia Lui – atunci aşa va rândui să ni se întâmple lucrurile, ca iubirea noastră de sine să rămână fără hrană. Altfel nu va muri. Şi tocmai ca să moară cu adevărat omul cel vechi din noi, întotdeauna prin mila şi cu harul lui Dumnezeu, va avea omul câte o perioadă de timp în care va începe să simtă înlăuntrul său o uscăciune, o ariditate, că nu găseşte ceea ce vrea, că nu se simte aşa cum şi-ar dori să se simtă, că nu are nici o mulţumire, nici o mângâiere, nimic bun şi aşa mai departe.

Cine are un pic de minte, ca să spun aşa, şi înţelege lucru­rile aşa cum trebuie, şi tocmai pentru că trece prin asta, rămâne credincios, acolo va spori duhovniceşte, pentru că se va desprinde de omul cel vechi. Altfel, omul nu poate să devină creştin adevărat. Şi poţi să fii creştin o viaţă întreagă şi să nu guşti aproape niciodată viata creştinească cea adevărată si toate pe care le trăieşti si le simţi să fie cu totul exterioare.

(...)

Dumnezeu nu are să-ți arate dragostea Lui ca priveliște, ci ca o luminare. Nu este priveliște iubirea lui Dumnezeu și nici sunet și nici pur și simplu un înțeles, ci un foc ce arde iubirea de sine. Sufletul este aprins de către dragostea lui Hristos, iar el însuși nu se mistuie, ci numai iubirea de sine a omului, numai egoismul. Nu pot sta laolaltă iubirea lui Hristos și egoismul nostru, la fel nici iubirea lui Hristos și voința noastră. Dar nici fricile noastre – că am obosit, că nu mai putem îndura și așa mai departe – nu au loc în același suflet alături de iubirea lui Hristos.

Din În pustiul lumii, de Arhim. Simeon Kraiopoulos, Editura Bizantină, 2014


Articole Asemănătoare
884

Oricât m-ar costa, fă să mă întorc la Tine!

Să ne pocăim cu adevărat și să ne întoarcem la Dumnezeu. Dacă vom înțelege că nu putem singuri, și sigur nu putem, să-L rugăm pe Dumnezeu, să-I spunem direct, sincer, cinstit, fără să dăm înapoi: „Dumnezeule, oricât m-ar costa, fă să mă smeresc și să mă pocăiesc cu adevărat! Oricât m-ar costa, fă să mă […]

Articole postate de același autor
1560

«Domnule, înainte de a fuma o ţigară rugaţi-vă, ziceţi un Tatăl Nostru»

În 1905, când Stareţul Siluan şi-a petrecut câteva luni în Rusia, mergea adesea pe la mănăstiri. Într’o astfel de călătorie cu trenul şedea în faţa unui negustor. Acesta, prietenos şi-a deschis tabachera de argint, oferindu-i o ţigară. Părintele Siluan i-a mulţămit, dar nu a luat ţigara. Atunci negustorul a început să-i zică: «Nu cumva, Părinte, […]