Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!

256

În toată credinţa mea este o undă de îndoială; în tot ceea ce fac, sau în tot ceea ce zic. Bănuiesc câteodată că poate Dumnezeu nu e lângă mine; poate nu mă întâlnesc de fiecare dată cu Iisus Hristos sau cu Maica Domnului, sau cu sfinţii, în rugăciunea mea; şi în toată credinţa mea se strecoară, din când în când, şi câte un sâmbure de îndoială. Suntem oameni, şi, oameni fiind, suntem supuşi şi acestei îndoieli care, odată depăşită, întăreşte credinţa noastră.

Ca să ne dăm seama, în schimb, ce înseamnă o credinţă activă, daţi-mi voie să vă povestesc o întâmplare care să ne imaginăm că s-a petrecut cu adevărat. Eu zic că s-a petrecut cu adevărat. Se spune că, la un moment dat, în Statele Unite ale Americii, un mare circar, mergător pe sârmă, se hotărâse să treacă de pe o parte pe cealaltă a cascadei Niagara. Înălţimea era ameţitoare sub el, apele fierbeau, iar oamenii de pe o parte şi cealaltă, pe de o parte stăteau cu ochii uimiţi, văzând un alt semen de-al lor încercând trecerea aceasta peste Niagara, iar de pe altă parte se îndoiau. Omul a întrebat: „Credeţi voi că eu pot să trec peste apele învolburate ale Niagarei, la această înălţime ameţitoare, pe o simplă sârmă?”

Cam 10% au zis „da”. 90% au zis nu”. Iată că omul a început să meargă şi a trecut de pe o parte pe cealaltă a Niagarei. Oamenii erau deja entuziasmaţi, vedeau în circar un mare făcător de minuni pe sârmă. Omul îi întrebă din nou:

Dar ce spuneţi acum, de pe malul acesta stâng, credeţi că pot merge pe malul celalalt, pe aceeaşi sârmă?”.

Toţi oamenii, cam 50%, au început a striga: „Credem”. 50% au rămas îndoielnici în continuare. Omul, profesionist în cele din urmă, trecu de pe malul stâng pe malul drept, înapoi. Lumea se entuziasma şi mai mult. Camerele de luat vederi îl urmăreau pretutindeni. Dar omul mai puse o întrebare, dificilă de altfel: Ce spuneţi, credeţi că pot trece acum, cu o roabă în mână, de pe malul drept pe malul stâng al cascadei Niagara?

Oamenii, văzând celelalte fapte dinainte, începu-ră, o parte dintre ei, din ce în ce mai mare, mergând către 80%, să zică: „Da, credem că poţi s-o faci”, 20% rămânând în rezervă. Omul luă roaba, se urcă cu ea pe sârmă şi trecu, într-adevăr, de pe malul drept pe malul stâng. Oamenii – entuziasmaţi la maximum, camere de luat vederi îl urmăreau pe acest mergător pe sârmă. Totul părea că merge spre o mare victorie a circarului. Acesta însă întrebă mulţimea: „Ce ziceţi, pot trece acum de pe malul acesta pe celălalt, cu un om în roabă, peste sârmă, la această înălţime ameţitoare, deasupra Niagarei?”

Mulţimea toată a început să freamăte, să strige: „Sigur, credem, credem toţi”.

„Bun! spuse. Cine urcă în roabă?”

Mulţimea amuţi. Credinţa lor, aceea furtunoasă şi spumoasă, se pierdea undeva în furtuna şi-n spumele Niagarei. Din mulţime însă se desprinse un copil. Se apropie de om, se aşeză în roabă, omul ridică roaba şi trecu de pe malul pe care se afla, pe celălalt. Lumea iarăşi începu să freamăte, începu să aplaude, toţi se entuziasmau la maximum, camerele de luat vederi nici nu mai priveau către circarul de pe sârmă, ci către copilul din roabă. Şi, entuziasmat, un reporter îl întrebă: „Totuşi, cum ai avut curaj, măi copile, să te urci în roaba acestui om?”

„Cum să n-am curaj?! E tata!”, a răspuns copilul.

Credinţa aceasta a mulţimii se aseamănă, nu de puţine ori, cu credinţa noastră. Şi noi spunem despre Dumnezeu-Tatăl că este Tatăl nostru Care este în cer, dar ne purtăm de prea puţine ori ca adevăraţi fii ce, recunoscând că, odată luaţi în braţe de Tatăl, putem trece fără nici un fel de probleme peste toate valurile vieţii. Oricât de amare şi oricât de mari par câteodată, ele n-au cum să ne astupe, atâta vreme cât suntem la sânul lui Dumnezeu, pentru că peste statura lui Dumnezeu nu se poate înălţa nici un val, spunea unul dintre Sfinţii Părinţi.

Iată, aşadar, acel „Cred, Doamne. Ajută necredinţei mele!” ţine de credinţa necredincioasă din noi. Tari şi mari sunt acei care pot să-şi spulbere aceste îndoieli, rămânând numai în credinţă, ca pe o stân-că fermă, ca pe Stânca aceea, ce-şi poartă numele cu minunăţie în lume, până la sfârşitul veacurilor, şi care este Domnul nostru Iisus Hristos.

Din Pr. Constantin Necula, din ”Cântare de biruinţă cântând” Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzate. Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012


Articole Asemănătoare
226

Crez ortodox al parintelui Nicolae Steinhardt

Cred în Sfanta Treime. Cred într-Unul Domn Iisus Hristos Care neschimbat, din milă şi iubire pentru noi, S-a întrupat spre a ne mângâia, a ne veni în ajutor şi a ne da simţul demnităţii şi nobleţei. Care pentru noi oamenii S-a urcat vitejeşte pe cruce deoarece n-a fost numai bun, blând şi smerit cu inima […]

Articole postate de același autor
3421

Ce văd eu rău la celălalt, acela este un lucru pe care îl am eu în mine

  Când cineva te vorbeşte de rău, să iei de acolo, că ceva adevărat este. Când te vorbeşte de bine, să vezi cât e de adevărat, că şi acolo e ceva adevă­rat. Să dăm slavă lui Dumnezeu. Aproapele nostru este oglinda noastră, dar să nu luăm asta în mod absolut. Suntem cu toţii subiectivi, încă […]