Cine este aproapele meu?

286

Venim pe lume buni, frumoşi şi plini de dragoste. Doar că unii reuşesc să păstreze aceste calităţi pentru toată viaţa, iar alţii treptat le pierd, cedând împrejurărilor şi încercărilor prin care sunt nevoiţi să treacă…

Uneori când îmi este greu, când nu mai simt că am suficiente puteri pentru a-mi accepta propria viaţă aşa cum este, Dumnezeu îmi oferă daruri minunate, posibilitatea de a cunoaşte persoane,  care deşi de mult nu mai sunt copii, păstrează acea bunătate cu care au venit în lume.

Una dintre cele mai frumoase pilde spuse de Mântuitorul Hristos este cea despre samarineanului milostiv, iar de la un timp acest samarinean se asociază pentru mine cu o persoană anume, o tănără, care necătând la greutăţile propriei vieţi, mereu este cea care prima oferă o mână de ajutor.

Valentina nu a avut o copilărie prea fericită, în plus, fiind cea mai mare din cei patru copii ai familiei, mereu a fost nevoită să le poarte de grijă celorlalţi. Când avea doar cinci anişori, era lăsată cu doi frăţiori mai mici, unul de un an şi celălalt de câteva luni...Vă închipuiţi o fetiţă micuţă, care în loc să petreacă vesel ziua jucându-se cu păpuşele, a trebuit să uite de propria copilărie pentru ca să-i poată ajuta pe ceilalţi. Desigur că nu a fost alegerea ei, şi nici nu i-a fost prea uşor să înţeleagă de ce propria copilărie s-a terminat atât de repede, dar probabil că însuşi Măicuţa Domnului o veghea ca să poată reuşi să meargă înainte, totodată rămănând aceeaşi fire iubitoare şi plină de compasiune faţă de toţi.

De mică a descoperit Biserica şi bucuria pe care i-o poate oferi unui suflet credincios, a învăţat să cânte şi de acum înainte mereu îşi putea linişti şi bucura sufletul prin cântări de slavă şi mulţumire Bunului Dumnezeu. Iar când noi ştim să mulţumim, Dumnezeu ne dă de toate, căci El nu aşteaptă jertfe deosebite de la noi, ci doar o lacrimă de recunoştinţă, un cuvânt de mulţumire. 

Prima dată am întâlnit-o la biserică, activă şi optimistă, Valentina, mereu era cea care se implica în activităţile desfăşurate de către tineri. Dacă mergeam la spital să vizităm nişte micuţi bolnavi, ea neapărat mergea cu noi, dacă trebuia să pregătim nişte dulciuri, pentru ca să bucurăm nişte suflete îndurerate, fără se nu spuie, petrecea o noapte întreagă muncind pentru ca dimineaţa, obosită, dar fericită, să aducă copturile gata făcute.

Când cineva din cunoştinţele Valentinei a fost internat la spital şi nu avea posibilitate să achite costul tratamentului, ea i-a oferit toţi banii pe care-i avea..., şi cred că dacă era necesar mai mult, făcea tot posibilul ca să găsească şi restul banilor...

Nicicând nu s-a plâns că viaţa a fost mai dură cu ea decât alţii, că în continuare trebuie să fie sprijin pentru fraţii ei, şi chiar şi pentru părinţi. De multe ori îmi pare că dacă aş încerca să o compătimesc, ea pur şi simplu nu m-ar înţelege, căci pentru ea a face binele şi a-i ajuta pe cei din jur, nu este nici chiar o poruncă, este în firea ei să-şi iubească aproapele dezinteresat şi cu bunătate. Dacă întâlneşte pe calea vieţii pe cineva bătut şi slăbit (fie şi în sens figurat), ea nu va putea să treacă pe alături, ci îi va oferi cu mare dragoste ajutorul, legându-i rânile şi având grijă de el. De ce? Fiindcă cred că de mic copil îşi dă seama cine e aproapele ei...şi la sigur aceştea nu sunt doar fraţii şi părinţii ei.

Majoritatea dintre noi cu regret avem alte criterii în viaţă. Pentru noi aproapele de multe ori se rezumă la “eu”şi la “al meu”, noi nu mai avem timp pentru cei din jur, căci suntem prea ocupaţi de propria bunăstare şi fericire. Noi trebuie să ne facem o carieră, să ne asigurăm un trai decent, astfel, de unde să mai avem timp pentru cei din jur. În goana noastră după cele materiale uităm despre cele veşnice, uităm despre prieteni, despre părinţi şi fraţi.

Zilele trec şi trec anii, iar noi nu reuşim să devenim nu doar buni, ci nici macar fericiţi, căci adevărata fericire este doar cea, pe care o poţi împărţi cu cineva.

Cred că oricine care are un suflet viu, se simte mult mai împlinit atunci când reuşeşte să ofere altuia un dar, o îmbrăţişare, un cuvânt bun...

Sfântul Luca al Crimeii spunea că ziua în care n-am ajutat pe cineva fie cu vorba bună, fie împărtăşindu-i din inimă necazurile şi suferinţele este o zi pierdută. Să învăţăm deci şi noi să ne iubim aproapele, să învăţăm să fim buni şi milostivi şi atunci vom cunoaşte adevărata bucurie, bucurie întru Hristos.

Cine este aproapele meu? Oricine are nevoie de ajutorul şi sprijinul meu....

Natalia Lozan 


Articole Asemănătoare
1665

Să ne iubim unul pe altul în Dumnezeu…

Trăiţi cu bucurie!… Nu îi tineti pe ceilalţi la distantă! Străduiti-vă să-l vedeţi în aproapele pe Hristos… încercaţi să-l încălziţi pe aproapele vostru, chiar şi cu simpla voastră privire… Slujiţi tuturor şi nu căutaţi să vă slujească vouă cineva… împărtăşiţi-vă suferinţele unii altora. Aceasta este singura şansă dată nouă: să ne iubim unul pe altul […]

Articole postate de același autor
323

Atunci mi-am dat demisia, văzând minunile Părintelui!

Îmi amintesc acum un episod interesant de la Mănăstirea Sâmbăta. Eu eram în acea vreme responsabil cu cazarea la mănăstire. Şi, la un moment dat vine un domn îmbrăcat civil. Și-mi povestește următoarele: Uite, eu sunt colonelul care l-a arestat pe părintele Arsenie. Ce m-am speriat atunci! M-or trecut niște fiori… Zic: Doar nu vei […]



Urmăriți-ne pe Facebook!