In răstimpul rugăciunii, omul trebuie să-şi adune mintea şi s-o închidă în cuvintele rugăciunii, trebuie, în fapt, să-şi despartă mintea-nous de raţiune, de patimi şi de mediul exterior şi, ca un fiu risipitor care şi-a venit întru sine, să se întoarcă la casa părintească, în inima sa. Spune Părintele Paisie:
„Problema nu este să spună cineva simplu Rugăciunea lui Iisus, numai ca să aibă mintea curată de gânduri, ci să lucreze «motoraşul», iar pe inimă s-o doară pentru ceea ce se roagă.
Inima este „motoraşul" duhovnicesc care trebuie să pornească şi să înceapă să se roage lui Dumnezeu cu căldură, cu durere şi dragoste. Inima, potrivit Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, este partea pătimi- toare a sufletului, alcătuită din puterea poftitoare şi cea mânioasă. Când mintea se îndepărtează de inimă, trage după sine şi puterea poftitoare, respectiv mânioasă a sufletului. Aşadar, când mintea-nous se întoarce în inimă, aduce cu sine înapoi şi aceste două puteri ale sufletului. îndrepteâză sufletul întreg spre dragostea de Dumnezeu şi de fraţi. Omul simte atunci săltarea inimii către Dumnezeu prin rugăciune. Spune Părintele Paisie:
„Mă rog să ţi se adune mintea în inimă. Dar ce înţelegem când spunem «inimă»? Inima nu este un urcior, înlăuntrul căruia vom băga mintea, ci inima este ceea ce simţim. Prin urmare, atunci când spunem «să se adune mintea în inimă», înţelegem să se adune în dragoste, în bunătate, în dorinţa arzătoare, în acea tresăltare, în acel ceva dulce... De vreme ce Dumnezeu este Dragoste şi inima are dragoste, dacă este curăţită, atunci omul are înlăuntrul său pe Dumnezeu.
In întreaga Tradiţie patristică se vorbeşte despre curăţirea inimii şi însuşi Mântuitorul Hristos a învăţat despre aceasta în predica Fericirilor, când a spus: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Matei 5:8). Inima se murdăreşte, se umple de necurăţie, când puterea poftitoare şi puterea mânioasă a sufletului, în loc să se îndrepte către Dumnezeu, se îndreaptă în chip pătimaş spre zidire, astfel luând naştere patimile.
Scopul vieţii duhovniceşti constă în curăţirea inimii, îndrepta- ea tuturor puterilor sufletului către Dumnezeu. Când au loc aces- e amândouă strădanii, când, adică, omul îşi struneşte mintea şi ea e întoarce în inimă, dar, totodată, când îşi curăţeşte şi inima de pa- imi, atunci mintea este atrasă în acest loc şi se îndulceşte. Atunci centru minte este ca şi cum ar intra într-o cofetărie.
„In viaţa duhovnicească lucrul cel mai important este ca omul să-şi cureţe inima, astfel încât să-L primească pe Hristos şi să-şi ţină mintea în râu ca s-o îndulcească înlăuntrul inimii. Dacă mintea se va îndulci înlăuntrul inimii, nu va ma voi să plece; aşa cum pe un copilaş, de-l vei lăsa liber într-o cofetărie, nu va mai voi să iasă de acolo."
Mintea omului se adună în inimă prin trăirea vieţii celei întru Tristos. Hristos este centrul vieţii duhovniceşti. Omul îl iubeşte pe rîristos, se uneşte cu El, mai cu seamă prin Taina Dumnezeieştii Euharistii, şi atunci mintea nu se mai poate pleca spre cele zidite.
„Insă atunci când vrei să te rogi şi să te aduni, trebuie ca mintea ta să meargă la Hristos. In cazul acesta nu pleacă; dă apoi telegramă şi inimii, care se uneşte cu mintea."
„Dragostea pentru Dumnezeu adună mintea în inimă şi apoi omul «înnebuneşte».
Părinţii vorbesc despre durerea inimii. Nu este vorba despre durerea fizică a inimii, ci despre durerea duhovnicească. Când omul simte durere într-unul din mădularele trupului său, atunci mintea i se adună acolo. Tot astfel, când se gândeşte la iubirea lui Dumnezeu şi inima îi este cuprinsă de durere, mintea se adună în inimă şi nu mai poate pleca.
„Când pe inimă o doare, mintea coboară în inimă. Când o doare pe inimă? Când mă gândesc la binefacerile lui Dumnezeu şi la nerecunoştinţa mea, inima este străpunsă, o doare, iar mintea se îndreaptă acolo."
Când mintea iese din locul ei firesc, care este inima, atunci sufletul se preschimbă, adică toate puterile sufletului se întorc către Dumnezeu, iar aceasta înseamnă că se săvârşeşte o Dumnezeiască Liturghie lăuntrică. Coborârea minţii în inimă este cea a Preoţiei duhovnicesti spre începerea Dumnezeieştii Liturghii lăuntrice. Aceasta este adevărata prăznuire a sufletului. Spune Părintele Paisie:
„Ah, dacă va lucra inima, dacă se va schimba sufletul, va fi prăznuire! Ştiţi ce înseamnă prăznuire?"
Inima este „adâncă", de aceea Prorocul David vorbeşte despre „adâncimea inimii" [„inima adâncă"] (Psalmi 63:7). Mintea-nous coboară şi nu află hotar al adâncului unde să se oprească, căci acestea sunt taine şi se săvârşesc prin lucrarea Sfântului Duh, în iubirea lui Dumnezeu, care nu cunoaşte sfârşit. La coborârea în adânc, rugăciunea încetează şi începe vederea-lui-Dumnezeu. Starea este asemenea celei a unui copilaş în braţele mamei sale. Imaginea este una zidită, în parte exprimă starea despre care vorbim, însă unirea omului cu Dumnezeu, prin mijlocirea minţii ce se roagă în inimă, se află mai presus de orice comparaţie. Părintele Paisie scrie în chip revelator:
Mă pierdeam în rugăciune. Ştii ce înseamnă «mă pierdeam»? Mă afundam..., o afundare dulce...
- Gheronda, vreţi să spuneţi că pierdeaţi noţiunea locului şi a timpului?
- Da, mă pierdeam cu desăvârşire... Ca să mă gândesc la ceva, trebuia să opresc rugăciunea. Ştii ce înseamnă să te afunzi, să te afunzi...? Atunci nu mai vrei nimic, nu mai ceri nimic.
- Atunci spui numai «Doamne lisuse Hristoase, miluieştemă»?
- Nu mai spui nimic. Simţi dumnezeiasca căldură, dumnezeiasca dulceaţă. Se opreşte cu totul şi rugăciunea, pentru că mintea s-a unit cu Dumnezeu şi nu mai vrea sub nici un chip să plece de lângă El; atât de multă plăcere simte.
Când omul ajunge în această stare, rugăciunea încetează de la sine. Atunci se opreşte şi mintea din pricina prezenţei lui Dumnezeu, încetează să mai funcţioneze şi creierul, iar sufletul simte numai dulceaţa dumnezeieştii dragoste, a dumnezeieştii afecţiuni şi siguranţe, ca şi pruncul care nu cugetă nimic, ci numai se veseleşte în braţele maicii sale. Când copilul stă nemişcat în braţele maicii sale, vorbeşte? Este deja o unire, o comuniune. Bună este rugăciunea cu tăcere, dar mai bună este tăcerea cu tăcere: mintea lângă Hristos tăcând. ’’
Minunat în această lucrare sfântă este faptul că odată ce mintea omului simte dulceaţa dragostei dumnezeieşti, când simte ritmul şi mişcarea Dumnezeieştii Liturghii în bisericuţa inimii, se împărtăşeşte de această atmosferă şi slujirea cuvântătoare, a minţii-raţiune.
Slujirea noetică este rugăciunea minţii-nous n inimă, în vreme ce slujirea cuvântătoare este rugăciunea minţii-raţiune prin mijlocirea cântărilor şi a psalmilor. In stări mai înalte, acestea se pot petrece în acelaşi timp, cele două energii, noetică şi raţională, pot lucra, adică, deodată, ceia ce înseamnă că se săvârşesc deopotrivă o slujire raţională şi una noetică, a minţii în inimă. De aceea, rugăciunea inimii nu reprezintă o stare extatică, nu este ieşire a minţii din trup, ci îndepărtarea ninţii de cugetul trupesc şi întoarcerea sa în inimă. Atunci omul întreg, suflet şi trup, se împărtăşeşte de roadele rugăciunii noetice.
„Când cineva îşi aduce aminte de Hristos, de Rai, atunci psalmodiază cu inima sa. Şi când începe să guste puţin din cele cereşti, inima îi tresaltă la fiecare tropar. Chiar dacă mintea lui nu este la cuvinte, ci numai în Rai, şi atunci îi tresaltă inima. Inima îi vibrează, aşa cum vibrează inima privighetorii. Privighetoarea, când cântă sus în copac, tremură toată, şi ea, şi ramura pe care stă. Ca şi cum ar spune: «Lăsaţi-mă, nu vreau nimic; am înnebunit».
Monahul isihast poate psalmodia la strană, în timpul slujbelor, şi poate urmări cântarea din cărţi, însă, întrucât inima lui a învăţat să psalmodieze noetic, psalmodierea lui este diferită. Liturghia lăuntrică a minţii în inimă înrâureşte şi modul în care se săvârşeşte psalmodierea trupească, transcende hotarele mărginite ale muzicii, iar aceasta îndulceşte şi psalmodia.
„Când inima lucrează, limitele se desfiinţează şi ajunge până la infinit. Atunci se îndulceşte psalmodia. Atunci, chiar şi o disonanţă de ai face, şi ea devine plăcută, pentru că o îndulceşte inima. “
In acest caz, spunem că omul nu execută cântarea raţional, ci potrivit cu ritmul şi simţirea (gustul) inimii, care devine „compozitor".
„Tonul inimii este dat de înălţarea minţii la noimele dumnezeieşti; atunci inima se zdrobeşte. Inima este compozitor. Dorinţa, patosul, durerea pe care le are cineva înlăuntrul sau dau tonul, căldura, pulsul, şi acestea îndulcesc psalmodia. "
Când mintea pătrunde în inimă şi se săvârşeşte Liturghia lăuntrică, nu numai mintea se îndulceşte, ci omul întreg se îmbată duhovniceşte şi trăieşte starea eshatonului. Atunci rugăciunea se săvârşeşte de la sine, chiar şi în vremea somnului. Omul doarme, ştie că doarme, dar deopotrivă simte că, prinţr-o Liturghie lăuntrică, inima sa se roagă neîncetat. Se împlineşte atunci cuvântul din Cântarea Cântărilor: „Eu dorm şi inima mea veghează [De dormit dormeam, dar inima-mi veghea]" (Cântarea Cântărilor 5:2). Şi Sfântul Ioan Scărarul scrie: „«Eu dorm», silit de trebuinţa firii, «iar inima mea veghează» (Cântarea Cântărilor 5:2), din pricina mărimii dragostei."
Pricină de uimire este faptul că odată ce isihastul se obişnuieşte cu această stare, şi în ceasul morţii, când sufletul se pregăteşte să iasă din trup, şi când din cauza feluritelor boli, creierul, cu energia sa raţională devine, fireşte, nelucrător, mintea-nows îşi săvârşeşte lucrarea în inimă, iar sufletul, plin de Harul lui Dumnezeu, iese din trup. Părintele Paisie dă mărturie despre aceasta:
„Omul care are rugăciunea de-sine-lucrătoare nu se străduieşte să spună Rugăciunea lui Iisus, ci, fără să depună vreun efort, rugăciunea se rosteşte de la sine înlăuntrul său. Chiar şi în somn rosteşte Rugăciunea, iar când se trezeşte, o continuă."
Un om care muncea în Sfântul Munte l-a cercetat pe Părintele Paisie, iar Stareţul l-a sfătuit să rostească rugăciunea în vremea lucrului. Intr-o zi, acesta i-a spus Părintelui: „Eu dorm, dar rostesc Rugăciunea si în somn. Iar când mă trezesc. Rugăciunea continuă. Simt înlăuntrul meu o mare mângâiere." Atunci Părintele Paisie i-a răspuns: „A început să se lumineze de ziuă. "
Prin cuvântul „A început să se lumineze de ziua”, Părintele voia să spună că acesta este începutul vederii Luminii Dumnezeieşti. Exprima, de fapt, propria-i experienţă, de vreme ce el însuşi, după o astfel rugăciune, ajungea să se împărtăşească de Lumina nezidită.
Era de aşteptat ca Părintele Paisie, prin viaţa niptică şi isihas- pe care o ducea, să se învrednicească de stări înalte ale vederii- lui-Dumnezeu şi să-L vadă pe Hristos, să o vadă pe Preasfânta Nascătoare de Dumnezeu, pe sfinţi şi pe îngeri, într-o discuţie purtată cu o monahie, care l-a întrebat: „Cum este lumina nezidită?", la început Părintele Paisie i-a răspuns: „De unde ştiu eu ? Acolo, la Colibă, am numai o sobă zidită, în care fac foc ca să mă incălzesc. Iar dacă vreau lumină, aprind o lumânare şi văd." Mai apoi însa i-a spus: „Niciodată sa nu ceară cineva lumini sau harisme de la Dumnezeu, ci numai pocăinţă, care va aduce cu sine smerenia, după care Bunul minezeu îi va da orice va avea nevoie."
După ce a povestit despre experienţele Părintelui David Dionisitul, care s-a învrednicit de vederea-lui-Dumnezeu, a amintit cuvantul Părinţilor: „Ca să primeşti Duh, trebuie să dai sânge " Şi în continuare îi descoperă maicii:
„Când eram în viaţa de obşte, într-un Post Mare, am încercat să pun asta în lucrare. Nu m-am cruţat deloc, ci am tras sfoara până s-a întins cu săvârşire. Simţeam atâta oboseală, încât cădeam jos pe drum. Şi-L rugam pe Dumnezeu să mă ajute să mă ridic puţin, ca să nu mă vadă oamenii şi să spună: «lată, călugării cad pe jos de atâta asceză.» Simţeam asta pe o mucenicie. Joi, înainte de sâmbăta lui Lazăr, noaptea, în timp ce ma rugam în chilie, am simţit o dulceaţă şi o bucurie negrăită şi o lumină m-a inundat. Din ochi îmi curgeau lacrimi şi m-a podidit un plâns dulce. Această stare a ţinut 20-30 de minute şi m-a întărit mult, m-a hrănit hovniceşte pentru 10 ani.
Când l-am întrebat pe Bătrânul Petru despre aceasta, el mi-a spus: «Eu totdeauna trăiesc astfel de stări dumnezeieşti. In acea vreme când mă cercetează Harul Dumnezeiesc, inima mi se încălzeşte în chip dulce de agostea lui Dumnezeu şi o lumină străină mă luminează înlăuntru şi afară; simt că faţa mea luminează. Se luminează chiar şi chilia mea. Imi pun atunci fesul pe cap, îmi plec cu smerenie capul şi îi spun lui Hristos: Hristoase al meu, loveşte-mă în inimă cu bastonul milostivirii Tale.' Din multa recunoştinţă, curg din ochii mei continuu lacrimi dulci şi-L slavoslovesc pe Dumnezeu. Atunci toate se opresc, pentru că-L simt foarte aproape pe Hristos si nu mai pot cere nimic. Se opreşte şi rugăciunea, iar metanierui nu se mai poate roti».
Părintele Paisie înfăţişează apoi o experienţă minunată a vederii Luminii nezidite, pe care a trăit-o în vremea şederii sale la Katounakia, la Chilia Sfântului Ipatie, când s-a aflat o noapte întreagă învăluit în această Lumină. Citind despre uimitoarea sa experienţă, înţelegem că Lumina lui Dumnezeu este nezidită, se deosebeşte în chip lămurit de lumina zidită a soarelui, că înlăuntrul ei i se dăruiesc omului multe „înţelesuri dumnezeieşti" şi că după această vedere, când omul se îndeletniceşte cu lucrurile mărunte de fiecare zi, se simte „aidoma unui dobitoc". Astfel, omul devine teolog empiric, trăitor.
Vom reda minunata descriere a experienţei Părintelui, cititorul putând-o afla într-unul din capitolele următoare, intitulat Cuvântare de laudă în cinstea Sfântului Paisie Aghioritul.
Omul devine adevărat teolog empiric prin rugăciunea minţii în inimă şi vederea Luminii nezidite. Numai din această perspectivă ajungem să-l înţelegem pe Sfântul Paisie, altminteri abordarea noastră poate fi greşită. Stareţul Paisie a fost un teolog empiric, a cunoscut ce este mintea-eoas, cum este ea atrasă în împrăştiere de raţiunea-logiki, de patimi şi de mediul înconjurător, cum coboară în inimă şi cum este înălţată la vederea-lui-Dumnezeu. Aceasta este metoda ciclică de dobândire a cunoaşterii lui Dumnezeu, potrivit Sfântului Dionisie Areopagitul. Părintele Paisie a fost un teolog empiric.
Fragment din cartea Mitropolitului Ierotheos Vlachos, "Sfantul Paisie Aghioritul", Editura Sophia
