Anotimpurile tatei…

1006

Necruțător și fără milă trece timpul:
Din ochii tatei, iar, a șters culoare.
În iriși l-a plouat cu anotimpuri,
Albastrul, contopindu-il cu sare...

L-a tot purtat cândva, în primăvară,
Copil, ce surâdea prin iarba moale,
Și s-au ascuns în zâmbet pe vecie,
Acele păpădii și-acela soare...

Apoi veni o vară cu jăratec,
Când inima în flăcări se-aruncase,
Și toate încercările din lume,
Păreau ușoare, vesele, frumoase...

Dar...se ivi și toamna aurie,
Ce i-a adus oftatul în picioare,
Și-n palmele de muncă osândite,
S-au așternut și frunze, și cărare...

Si-acum...îl bate iarna pe la tâmple,
Și-l ninge nemilos, îl viscolește,
Iar crivățul pe frunte îl sărută,
Și riduri pe sub ochi îi răscolește...

Dar, eu aș vrea ca timpul să se-ndure,
Nisipul din clepsidră să-l întoarcă,
Să fie numai vară-primăvara,
În anotimpurile bunului meu tată...

Diana Sava Daranuta


Articolul Următor
Articole Asemănătoare
Articole postate de același autor
1036

Nu este rană mai dureroasă ca rana pricinuită de zavistia frăţească

Pe la anul 380 (adică acum 1578 de ani) păstorea în Cetatea Cezareei, Episcopul Faretrie. Era episcop numai cu numele, căci grija lui nu era pentru mântuirea turmei, ci pentru avere şi trai răsfaţat. Ştia cum să se linguşească pe lângă dregătoriile împărăteşti pentru a câştiga protecţie şi nume bun peste tot. Era — cum […]